Nu credeam ca poate exista asa ceva in Bucuresti, pana cand n-am trecut pragul casei din strada Matei Voievod in care locuieste plasticiana Ileana Dana Marinescu. Imobilul este un muzeu al colectiilor si reuneste cele mai diverse obiecte: de la ascutitori, chei si lacate la icoane, jucarii si fluiere… Confesiunile Danei Marinescu sunt dintre cele interesante si sincere, marturisind o irezistibila atractie pentru lucrurile facute de mana omului. (Marcela Gheorghiu)
Parintii mei se trag din familii numeroase, cu vechimi onorabile. Un strabun din partea tatalui meu, Sevastos Chimenitul, venit din Grecia, a fost prim-profesor de matematica la Scoala lui Brancoveanu, bunica mea s-a numit ca domnisoara Sevastos si a fost vara cu Mihai Sevastos, istoricul, in vreme ce sora bunicii mele, Emilia Sevastos, a fost prima femeie-chimist care a lucrat in cadrul armatei. O familie de intelectuali – bunicul meu din partea tatalui a fost ofiter de intendenta, in vreme ce tata a fost ofiter in Garda Regala, fiind distins pentru merite in lupta contra armatei sovietice. Bineinteles, dupa caderea regalitatii, a avut foarte mult de suferit si el, si, implicit, noi, familia. Foarte greu si-a revenit fizic, psihic si financiar. Familia mamei, in schimb, a numarat foarte multi preoti, singurul care a facut exceptie fiind bunicul meu din partea ei, care a fost invatator.
Papusa din vitrina
Nu implinisem inca sase ani cand – dat fiind faptul ca familia mea de aici, din Bucuresti, avea foarte mari greutati din pricina situatiei in care se gasea tatal meu, de curand dat afara din armata – sora mamei mele, aflata la Sibiu, m-a luat la ea pentru cateva luni. A fost debutul unei stari de lucruri destul de chinuitoare pentru mine.
Am fost un copil cuminte, sociabil, dar si introvertit… As vrea sa ma pot caracteriza printr-un singur cuvant, dar nu sunt in stare. Ma cunosc insa destul de bine, pentru ca de-a lungul existentei mele am tot incercat sa ma inteleg. De aceea, nu am de gand sa-mi modific felul de a fi; dimpotriva, ma las asa cum sunt, pentru ca nu mi se pare deloc ca as fi un om rau sau urat. Am avut sansa – ori poate nesansa, nu stiu – de a avea patru parinti, fapt care pe mine m-a derutat si m-a facut sa sufar. Vara stateam la parintii mei in Bucuresti, iarna stateam in Sibiu, la sora mamei mele, care era rasfatata familiei. Neavand copii, matusa voia o papusica de pus in vitrina – un copil frumos si bun si cald, asa cum eram eu. Nu pot spune ca am dus-o rau acolo, dar nu intelegeam la vremea aceea de ce sunt mutata ca o valiza dintr-un loc in altul, de ce nu puteam avea un camin stabil. Toata aceasta situatie a pus pe sufletul meu o amprenta grea si a creat in mine niste suferinte. Nu pot spune ca am fost tratata rau, Doamne fereste!, dar nu intelegeam de ce unii copii raman cu parintii, in vreme ce eu trebuie sa pendulez tot timpul intre doua case. In vacante, cand alti copii plecau la bunici, eu plecam la parinti! Astazi inteleg si nu acuz pe nimeni; asa a fost sa fie. Unchiul si matusa mea o duceau mai bine la Sibiu decat o duceau ai mei la Bucuresti. Sigur ca aceasta situatie m-a facut sa gandesc mai mult, sa inteleg mai bine viata, sa aprofundez anumite sentimente si imprejurari. Cineva m-a intrebat daca nu cumva chiar situatia asta duala m-a facut sa ma apropii atat de mult de obiecte. Nu! Nu de obiecte m-am apropiat, ci de mine in acea perioada, pentru ca am reusit sa ma inteleg si pe mine, si ce era in jurul meu.
La Sibiu, locuiam intr-un bloc unde o fetita cu care ma imprietenisem mergea la scoala. Intr-o zi, m-am dus cu ea si m-am asezat intr-o banca. Se pare ca nu am mai vrut sa plec de acolo, pentru ca matusa mea a fost chemata la scoala si au hotarat sa ma inscrie si pe mine. Intamplator, scoala nu era alta decat vestita Ursuline, a manastirii de maici evanghelice. As caracteriza atmosfera de acolo prin doua cuvinte: pace si liniste. O racoare placuta te intampina pe acele coridoare, piosenie, priviri calde si senine, angelice. Dar, dupa numai cateva luni, scoala s-a desfiintat. Am fost mutata tot la o scoala germana, dar pe strada Avram Iancu, si m-am separat de prietena mea. Am continuat scoala germana pana in clasa a sasea, cand s-a facut consiliu de familie si am fost mutata la un liceu de limba romana. Sigur ca am avut oarece dificultati, fiindca anumite notiuni, de matematica, de pilda, nu le stiam. Dar profesorii au fost toleranti si, in doua-trei saptamani am recuperat si m-am adaptat. Tin minte ca, desi se infiintasera deja liceele mixte, noi in clasa aveam doar doi baietei. Apoi, dupa ce am absolvit clasa a IX-a, am venit la Bucuresti, unde am facut clasele a X-a si a XI-a. Se terminase “vacanta” de la Sibiu, pentru ca mama a vrut sa ma aduca acasa. In fiecare an se punea aceeasi problema si tot de atatea ori se hotarau sa ma mai lase un an, pentru ca acolo aveam prieteni. Era bataie pe mine intre parintii mei si matusa si unchiul de la Sibiu. Pentru mine situatia a fost destul de grea, iar joaca asta a lor m-a costat. Astazi ma gandesc, totusi: m-a derutat sau m-a maturizat? Tind sa optez pentru cea de-a doua varianta. Poate ca mi-a prins bine, pentru ca am inteles altfel viata. Intotdeauna balansam intre Sibiu si Bucuresti. Intre prietenii de acolo si prietenii de aici, intre parintii mei aici si parintii de acolo. Departe de mine sa spun ca situatia aceasta m-a facut un om dual, dar intotdeauna tanjeam dupa ce nu aveam, dupa ce lasasem in urma. Sunt Taur tipic, am ascendent in Balanta, sunt foarte muncitoare, am insa si perioadele mele de lene. Am o usoara incapatanare, recunosc, dar intotdeauna am considerat ca ea este constructiva. Sunt o luptatoare si, daca ar fi sa ma intrebati daca mi-am indeplinit visele, as spune ca da, fiindca duc in fiecare zi o lupta cu ce se intampla in jurul meu – ori poate o percep doar eu ca pe o lupta – fara sa ranesc pe cineva, fara sa impung cu coarnele. Vad si rosu inaintea ochilor, iar cand vad rosu e bine sa nu fie nimeni in jurul meu. Mi se intampla insa foarte rar, pentru ca sunt foarte calma.
Chemarea obiectelor
De mic copil am inceput sa colectionez, studiind natura. De la mare, spre exemplu, primul obiect pe care l-am adus acasa a fost un borcan cu nisip. Imi placea cum sclipeste nisipul in soare. Il intindeam pe o tavita si ma uitam la el si faceam tot felul de desene si de inscriptionari, apoi il puneam inapoi in borcan, pentru ca a doua zi sa-l scot din nou pe tavita si sa ma joc cu el. Dar prima mea colectie a fost cea de scoici, de la unele minuscule – din care imi confectionam siraguri de margele pe care insa nu le purtam – pana la altele de mari dimensiuni. Descopeream forma scoicii, culoarea, varietatea si eram fascinata de ce poti gasi in nisipul plajei. Acum sunt fascinata de ce se poate gasi in gunoaie si tare mi-e teama sa nu ajung o doamna carunta cu pungi de plastic la subtiori, cautand prin cosurile REBU. Asadar, studiind natura, am inceput sa colectionez. Astazi am o impresionanta colectie de scoici si de draci de mare, care, nu stiu din ce motive, nu se mai gasesc pe la noi. Am iubit intotdeauna obiectele. Tot ce aruncau altii, eu, ca un Harpagon, le strangeam, asa incat unele le chemau pe celelalte. Foarte multe cunostinte si prieteni, afland de aceasta fierbinte pasiune a mea, imi daruiau diverse lucruri.
Am constatat ca am o ciudata putere de a le atrage, fiindca pe multe dintre ele le vazusem inainte, le dorisem, si de fiecare data eram profund uluita cand le primeam, fara ca eu sa-mi fi manifestat explicit aceasta dorinta. Pur si simplu le chema dorinta mea de a le avea.