Creșterea economică va reveni în România, așa cum va reveni și în Europa, la ritmuri care să facă posibilă o îmbunătățire substanțială a vieții de zi cu zi a oamenilor numai atunci când incertitudinea se va reduce. Altfel spus, doar atunci când întreprinzătorii, antreprenorii și consumatorii nu se vor mai teme atât de mult de ce poate să aducă rău ziua de mâine și își vor relua planurile de viață pe care și le construiesc în mod normal în vremuri „obișnuite“. Nu cred că revenirea într-o „Arcadia“ de dinainte de 2007 este posibilă.
Guvernele, corporațiile și oamenii obișnuiți au înțeles acum ce înseamnă să te întinzi mai mult decât îți este plapuma.
Așa cum nu cred că rămânerea în cealaltă extremă – în care încă se pare că suntem – ne mai ajută.
Se poate ieși mai repede din starea de dezamăgire și așteptare – oricum inutilă și neproductivă – dacă renunțăm la iluziile care, din păcate, continuă să fie foarte răspândite. Iluzii de genul „binefacerii cheltuielilor guvernamentale“, „dă-l încolo de deficit, că doar nu deficitul mic îmi ține de foame, sau îmi construiește autostrăzi sau căi ferate“ sau „de ce să ne gândim noi la deficit, când alții se împrumută, construiesc și cresc fără să le pese de deficit?“.
Este ușor de înțeles că trebuie „un gram de sare“ atunci când cauți sau aștepți „binefaceri“ ale cheltuielilor guvernamentale. Guvernul nu are „proprii bani“. Cea mai mare parte a banilor guvernului provin din „banii altora“ – din taxe și impozite pe care le plătesc oamenii obișnuiți și companiile. Fiecare leu cheltuit de guvern înseamnă un leu mai puțin care ar fi putut fi cheltuit de un individ, de o familie sau de o companie. Cheltuiala guvernului este și plata ofițerilor și soldaților din armata română aflați în Afganistan, dar și subvenția pe care Metrorex (companie care asigură transportul cu metroul în București) o primește din bani publici. Bani la care au contribuit și locuitorii din Oradea, Piatra Neamț, Chilia Veche sau Corabia, care nici nu au folosit metroul din București și nici nu au de gând să facă așa ceva, pur și simplu, pentru că nu au nevoie. (Cum locuiesc în București, voi fi bucuros în favoarea oricărei soluții guvernamentale care să permită companiei încă aflate în subordinea Ministerului Transporturilor, să extindă cât mai repede rețeaua de metrou. Dar nu știu cum le voi explica parinților mei, pensionari, contribuabili, care nu locuiesc în București, de ce nu s-ar aloca aceiași bani publici pentru sistemul de sănătate).
Guvernul decide cum să cheltuie banii publici în baza unor decizii adoptate transparent și care pot fi urmărite de un public educat care are răbdarea și cunoștințele necesare pentru a înțelege procesul bugetar într-un exercițiu democratic. Pe măsură ce societatea devine mai exigentă, transparenta în alocarea banilor publici crește. La fel și responsabilitatea cheltuirii banilor publici crește pe măsură ce legile devin mai bune, experiența funcționarilor publici se dezvoltă și instituțiile publice de control și justiția devin mai eficiente. Dar, există și o altă latură, care nu este neapărat rea, însă lucrurile aici nu par să poată fi atât de ușor corectate. Și anume, alocarea banilor publici are la baza decizii ale unor oameni și nu ale unor sfinți. Or acești oameni, care construiesc politici publice și decid soarta banilor publici pot, chiar bine intenționati fiind, să greșească. Fie nu au toată informația disponibilă atunci când decid, fie nu pot ști cum oamenii și firmele vor reacționa la deciziile de politică publică. Nu de puține ori, cei care decid soarta banilor publici au propriile interese care nu coincid neapărat cu interesele celor pentru care se presupune că ar decide.
Desigur, poți să continui să crezi că România are, de exemplu, o infrastructură rutieră sau feroviară precară pentru că administrațiile succesive nu au cheltuit destui bani pentru așa ceva. Guvernele au avut mereu în ultimii 20 de ani constrângerea limitării cheltuielilor pentru menținerea deficitului în limite mici. Și, cea mai mare parte a acestor ani am fost sub „tutela“ FMI și, mai nou, a Comisiei Europene. De ce nu ne „scuturăm“ de sub „jugul instituțiilor financiare internaționale și al Comisiei“? Să ignorăm, pur și simplu, deficitul. „Am putea să alocăm atunci oricât de mulți bani este nevoie pentru infrastructurăÖ“ Este ușor de înțeles că la nivelul unei țări, așa cum este și pentru un individ sau pentru o familie, cheltuielile pot fi cel mult egale cu veniturile. Atunci când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile apare deficitul, care poate fi mai mare sau mai mic în măsura în care cineva este dispus să finanțeze individul, familia sau țara respectivă. Suma deficitelor nu este nimic altceva decât datoria. Pentru o țară, datoria publică este suma deficitelor bugetare din anii anteriori.
În fond, nu este nimic rău să ai datorii. La fel și pentru o țară, nu este nimic rău în sine să aibă datorie (internă sau externă). Depinde doar cât de mare este această datorie publică. Fiecare dintre noi avem prieteni sau cunoștințe care au diferite obiceiuri de viață și venituri diferite. Ați încercat vreodată să comparați propria capacitate de a găsi prieteni dispuși să vă împrumute cu bani cu capacitatea prietenilor care sunt mai bogați și care câștiga mai bine decât dumneavoastră, de a găsi de unde să se împrumute? La fel este și în cazul țărilor. Credibilitatea și capacitatea de a genera venituri, de a crește economic, stau la baza condițiilor bune de împrumut pentru o țară. Germania se împrumută mai ușor și mai ieftin decât orice țară europeană pentru că este văzută pe piețele financiare drept „individul“ de succes — care chiar dacă trebuie să se împrumute va avea de unde să dea și banii înapoi. Spania, Portugalia sau Irlanda sunt țări respectate, dar seamănă mai mult cu noi. Cheltuie mai mult decât obțin ca venituri și au perspective de „câștig“ (creștere și venituri) mai miciÖ Prin urmare nu „instituțiile financiare internaționale“ sau „Comisia“ nu ne lasă să creștem deficitul, să acumulăm datorii și să ne împrumutăm, ci faptul că deficitele și gradul de îndatorare împiedică (atunci când depășesc un anumit prag), creșterea. Când creșterea este mică și pragul (pentru împrumuturi) este mai jos. Mai repede de atins și, prin urmare, o constrângere mai puternică.
Cu cât nivelul datoriei care nu generează probleme este mai mic – așa cum este în situația României – cu atât deficitul bugetar amenință mai mult creșterea economică și, în plus, generează și dezechilibre externe. După ce din venitul obținut se achită taxele și impozitele și se acoperă consumul, sectorul neguvernamental obține ceea ce se numește „economisire“. La fel și pentru sectorul guvernamental: venituri minus cheltuieli este economisirea publică. Economisirea națională (suma dintre economisirea sectorului neguvernamental și economisirea publică) este sursa investițiilor. Investițiile sunt sursa acumulărilor de capital, a creșterii productivității și, în final a creșterii standardului de viață. Deficitul bugetar înseamnă că economisirea publică este negativă, ceea ce reduce economisirea la nivelul economiei. Prin urmare, investițiile sunt mai mici, acumulările de capital sunt mai mici, productivitatea crește mai încet sau nu crește și creșterea standardului de viață rămâne un vis frumos. Deficitul bugetar înseamnă că sectorul guvernamental nu economisește, datoriile se măresc, ceea ce înseamnă că la nivelul întregii economii economisirea se reduce.
Într-o economie deschisă, așa cum este și economia României, lucrurile nu se opresc aici. Deficitul bugetar este și sursa creșterii deficitului extern – reflectat în contul curent al balanței de plăți externe. Scăderea economisirii la nivelul economiei ca urmare a faptului că sectorul guvernamental înregistrează deficite explică creșterea ratelor dobânzii. Ratele mai mari ale dobânzii atrag intrări de capital pe piețele financiare și determină aprecierea leului. Imporți mai ieftin și mai mult și exporți mai puțin și mai scump, așa încât deficitul contului curent extern crește și el (pe seama deficitului balanței comerciale). Aceasta este, de fapt, povestea „deficitelor gemene“, cu care România s-a confruntat în anii 2005-2006 când se prefigura deja perspectiva unei ajustări bruște și dureroaseÖ
„Altora nu le pasă de deficit“. Nimic mai greșit. „Nu le pasă (Ö)“, poate. Acum însă nimeni nu își mai permite să ignore acest lucru. Din Grecia, până în Franța, din SUA, până în Țările Baltice, guvernele devin nepopulare pentru că sunt mai puțin „darnice“ și reduc masiv cheltuielile încercând să-și diminueze deficitele. Un lucru bun pentru generațiile viitoare, care vor achita poate mai puțin din „nota de plată“ a generațiilor prezente care acumulează datorii.
Nimeni nu mai discută astăzi cu seriozitate nici despre „deficitul care aduce creștere“ și nici despre efectele benefice ale „multiplicatorului cheltuielilor guvernamentale“ (cheltuieli guvernamentale care ar genera creșteri mai mari ale venitului). Nu din rațiuni „ideologice“, ci din rațiuni pragmatice. Interesul este acum concentrat pe calitatea cheltuielilor publice. Perpetuarea iluziilor generate de mitul „binefacerilor cheltuielilor guvernamentale“ este prea costisitoare.
Claudiu Doltu este secretar de stat în Ministerul Finanțelor
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.