Reluarea creșterii economice în UE în ansamblul ei depinde în bună măsură de reluarea creditării. Pentru al treilea an consecutiv, Analiza anuală a creșterii (AAC) identifică, printre prioritățile pentru anul 2014, reluarea activității de creditare a economiei (a doua în ierarhia priorităților, după consolidarea fiscală, care rămâne, încăpățânat, pe primul loc!).

AAC este un document adoptat de Comisia Europeană care evaluează situația economică și socială din Europa și propune  prioritățile generale în materie de politici în cadrul UE pentru anul următor. AAC lansează  semestrul european, o procedură de coordonare ex ante a politicilor economice în UE, inventată pentru adaptarea guvernanței economice în UE la consecințele și lecțiile crizei financiare.

AAC 2014, adoptată la 13 noiembrie 2013, constată că “fragmentarea piețelor financiare a dus la existența unor rate extrem de divergente ale dobânzii pentru creditele destinate întreprinderilor și gospodăriilor din UE, în unele state membre dobânzile fiind de două ori mai mari decât în altele, iar volumul creditelor și posibilitățile de finanțare diferă mult între potențialii împrumutați în funcție de situarea lor geografică.”

Se întreprind eforturi la nivelul UE. Comisia și Banca europeană pentru investiții (BEI) colaborează pentru a extinde instrumentele financiare comune cu partajarea riscurilor în vederea mobilizării de investiții pentru IMM-uri, din partea sectorului privat și a pieței de capital. Mai multe măsuri legislative recente sau care urmează să fie adoptate la nivelul UE încearcă, de asemenea, să ajute IMM-urile să obțină acces la surse de finanțare. Se preconizează și noi forme de finanțare, ca alternative la finanțarea bancară, cum ar fi opțiunile pentru capital de risc, crearea unor obligațiuni pentru IMM-uri și a unor piețe de valori alternative.

Uniunea bancară, propusă în 2012, în prezent în curs de negociere și adoptare, reprezintă o altă inițiativă, considerată ca esențială pentru funcționarea pieței unice și depășirea fragmentării din ce în ce mai accentuate a piețelor financiare.

La rândul ei, Banca centrală europeană (BCE) a utilizat instrumente neconvenționale în vederea transmiterii mai bine a politicii sale monetare pentru a contribui la reducerea fragmentării piețelor financiare.

Preocuparea pentru reluarea creditării este prezentă și în România. BNR a redus în mai multe rânduri rata de dobândă monetară, dar transmisia politicii în economia reală se lasă așteptată. Guvernatorul Isărescu suspectează chiar că băncile și-au pierdut iscusința afacerii lor de bază, obținerea de câștiguri din creditarea economiei reale! Guvernul, la rîndul lui, face eforturi pentru a sprijini IMM-urile.

Cu toate aceste eforturi europene și locale, rezultatele sunt anemice. Naivitate, lipsă de inspirație sau pur și simplu opțiune politică conștientă? Să analizam puțin:

Suntem încă sub efectele crizei financiare din 2007-2008. Criza a fost declanșată ca urmare a acumulării unor datorii uriașe ale sectorului privat. Această acumulare a fost încurajată de paradigma economică la modă care pleda pentru puternica dereglementare a piețelor financiare, piețelor de produse și servicii și a piețelor muncii, sub pretextul creșterii competitivității. Consecința acestei paradigme a fost creșterea inegalității în interiorul statelor și a divergenței între state, în ultimele aproape patru decenii, camuflată parțial de creșterea uriașă a datoriilor private. În UE, lipsa unei politici eficace de convergență economică și instituțională a agravat consecințele crizei.

În plus, aceeași paradigmă economică a fost utilizată pentru interpretarea crizei. Diagnosticul pus de liderii europeni, adunați în Consiliul European, care a devenit din ce în ce mai influent în configurarea politicilor, a identificat indisciplina fiscală a statelor drept principala cauză a crizei. Cura prescrisă și urmată a pornit de la acest diagnostic greșit. A fost impusă o austeritate fără precedent, care s-a aplicat simultan în toate statele UE. Exact cum descriu manualele bune de economie, consolidarea fiscală severă a produs recesiune și stagnare și nu creștere economică, cum au prezis adepții austerității, motivând-o prin stimularea încrederii piețelor (investitori și consumatori). De exemplu, în perioada 2009-2013, în zona euro, PIB a scăzut cu 2%, investițiile totale au scăzut cu 17,9%, iar ocuparea totală s-a redus cu 3,9%. Diferențele între țări sunt foarte mari, cele mai afectate fiind cele în care s-au aplicat măsuri dure de austeritate. Aceiași indicatori arată pentru Spania astfel: scăderea PIB cu 7,1%, scăderea investițiior totale cu 43,5% și scăderea ocupării totale cu 18,3%. Șomajul, în special în rândul tinerilor a ajuns la cote inacceptabile pentru țări care se predind democratice (peste 50% șomajul tinerilor în Spania și Grecia). Datele pentru ansamblul UE sunt similare. Totodată, zona euro a trecut de la un sold bugetar primar structural (soldul care exclude plățile cu dobânzile și este ajustat cu impactul ciclic și cu măsurile singulare) de -1,6% în 2010 la Ă1,7% în 2013, reflectând un efort anual de consolidare fiscală de 1%, mult peste ceea ce este stabilit prin legislația UE. În România, consolidarea fiscală a fost și mai severă.

Prin urmare, o consolidare fiscală severă a fost aplicată în timp ce poziția ciclică a zonei euro / UE (măsurată ca diferență între creșterea curentă și creșterea potențială) s-a deteriorat considerabil. Perioada de avânt economic și nu cea de recesiune, este propice pentru austeritate, spunea Keynes acum 75 de ani. Chiar și fără Keynes, deloc agreat de decidenții din UE, nu există niciun model economic rezonabil care să pretindă că politica întreprinsă în UE ar fi cea optimă. Dimpotrivă, pentru perioadele de recesiune/încetinire economică se recomandă fie o stabilizare fiscală prin stabilizatorii automați care atenuează scăderea economică, acționând anti-ciclic (caz în care deficitul structural rămâne neschimbat, iar deficitul curent se accentuează) sau chiar aplicarea stimulului fiscal (caz în care se accentuează și deficitul structural).

Politicile curente în UE conduc spre capcana deflaționistă de tip japonez și zădărnicesc schimbările reale de competitivitate în cadrul UE. Țările cele mai lovite de criză sunt forțate deci să accepte devaluarea internă (deflația) care înseamnă șomaj ridicat, salarii reduse și creșterea valorii reale a datoriilor. În raportul economic al FMI din octombrie 2013 (World Economic Outlook) se constată că succesele raportate de UE în privința creșterii competitivității și a reducerii deficitelor externe în țările periferice se datorează șomajului ridicat (pentru competitivitate) și prăbușirii cererii interne (pentru reducerea deficitelor externe). Analiza este aplicabilă și pentru România, mai ales în privința îmbunătățirii contului curent.

Prin urmare, succesul clamat este doar aparent, fiind doar cealaltă fațetă a monedei stagnării economice și șomajului ridicat. De altfel, poziția investițională internațională netă nu s-a îmbunătățit în țările cu probleme și nici FMI nu prezice o reducere semnificativă.

Diagnosticul pus pentru fragmentarea financiară din UE, care s-a accentuat putenic după criză, și care descurajează creditarea economiei reale, în special în țările cele mai lovite de criză, este, de asemenea, în bună măsură, greșit. Se consideră că reducerea / eliminarea fragmentării financiare este, în primul rând, responsabilitatea guvernelor și abia, în al doilea și în al treilea rând, a uniunii bancare și a BCE.

Jörg Asmussen, membru al Comitetului executiv al BCE, în discursul ținut la Berlin, 14 iunie 2013, consideră că fragmentarea este determinată de 3 cauze majore:(1)nivelele înalte ale datoriei publice;(2)creșterea economică anemică;(3)bilanțurile deteriorate ale băncilor.

Toate cele trei cauze majore sunt aruncate în sarcina guvernelor. Ele pot fi deci eliminate în mare parte prin efortul individual al guvernelor și nu neapărat prin politici europene: consolidarea fiscală pentru reducerea datoriilor, reforme structurale pentru a îmbunătăți perspectiva de creștere pe termen mediu și recapitalizarea și restructurarea băncilor pe care Asmussen le consideră alte sarcini ale guvernelor.

Chiar dacă Asmussem trece mai degrabă drept conservator, fiind printre cei care au votat recent împotriva reducerii dobânzii de politică monetară pentru euro, cura prescrisă de el este îmbrățișată de principalii decidenți din UE: o combinație nefericită între austeritate severă și reforme structurale îndreptate spre dereglementarea în continuare a piețelor.

La nivel UE, uniunea bancară profundă și veritabilă ar putea contribui la atenuarea fragmentării financiare și ajuta în felul acesta la reluarea creditării. Numai că ideea a venit foarte târziu, doar în vara lui 2012, și până acum s-a realizat doar pilonul supravegherii: Mecansimul unic de supraveghere. Celălalt pilon decisiv – Mecanismul unic de rezoluție – se află în proces de negociere. Consiliul UE a ajuns în decembrie la un acord care golește practic de substanță propunerea inițială a Comisiei. Fondul unic de rezoluție, element esențial al mecanismului, este compartimentat de fapt în fonduri naționale în perioada de tranziție, ceea ce face ca mutualizarea efectivă a rezoluției bancare să poată fie efectivă abia după 2025! Așa cum se negociază acum, uniunea bancară nu va fi nicidecum autentică și nu va putea contribui la reluarea creditării.

Cu sau fără fragmentarea piețelor, creditarea este anemică și se va menține așa atâta timp cât recesiunea / stagnarea economică nu va fi combătută eficient. Or, politicile UE de austeritate și de plasare a întregii responsabiltăți la nivel național, asupra căruia se impun noi și noi restricții, fără a inventa instrumente la nivel european, vor perpetua stagnarea economică.

De altfel, prezicătorii profesioniști au început deja să arunce pe piața ideilor conceptul de stagnare seculară (stagnare pe termen lung). Balul stagnării a fost deschis de nimeni altul decât Larry Summers, cu ocazia unei conferințe organizate recent de FMI. Summers este, întâmplător, chiar cel care, în calitatea de ministru de finanțe al lui Clinton, a inițiat, în 1999, dereglementarea iresponsabilă a piețelor financiare!

Principala explicație oferită pentru stagnare este pesimismul, sau, mai sofisticat, aversiunea mare față de risc a investitorilor și precauția excesivă a consumatorilor. În lumea asta pesimistă și stagnantă, există un grup minuscul, dar foarte influent, de fericiți optimiști: marii creditori. Stagnarea menține datoria umflată pe termen îndelungat. Într-un eseu faimos, scris în 1933 și intitulat Teoria datorie – deflație a marilor depresiuni (The Debt – Deflation Theory of Great Depressions), Irving Fisher, economist și matemacian, constată că, într-un mediu deflaționist, “cu cât debitorul plătește mai mult datoria, cu atât datorează mai mult”. Așadar, marii creditori își optimizează câștigurile într-un mediu deflaționist sau cu inflație mică.

Opțiunea politică a șefilor de stat și guvern din Consiliul European lasă 99% din oameni triști în stagnare economică și 1% fericiți, care își văd profiturile înflorind. O formă originală de democrație! Exercițiile de comunicare ale Comisiei Europene, prin care mai degrabă mimează preocuparea pentru reluarea creditării, nu pot substitui singurele măsuri plauzibile pentru reluarea creșterii economice: restructurarea masivă a datoriilor (pentru ca creditorii iresponsabili să plătească acum paguba și sistemul bancar să fie eliberat de active și pasive toxice) și stimulul fiscal (când nimeni din sectorul privat nu mai cheltuiește, singura salvare eficace este cheltuirea publică).

Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.