Bacovianul “Sunt fericit: mi s-au implinit toate profetiile politice!” are un la fel de nefericit corespondent in iluziile pe care Michel Foucault si le lega, prin 1978, de revolutia islamica a ayatollahului Khomeini…
“Aceasta este, poate, prima insurectie reusita impotriva sistemelor globale, cea mai moderna forma de revolta a vremurilor noastre”: o asemenea declaratie vis-Ã -vis de o dictatura (in statu nascendi, dar tot o dictatura) nu poate decat sa infioare. Cand cuvintele ii apartin unui filosof, nu poti decat sa te intrebi ce sistem de gandire poate articula acesta astfel incat sa cuprinda, la limita sofismului, intoleranta maxima (fie ea, initial, doar una de tip religios, fundamentalist). Daca filosofia este, in sine, o perpetua incercare asupra deschiderii, cum de poate ea accepta, cu un entuziasm deloc disimulat, inchiderea programatica? Toate aceste intrebari – dar nu numai – si le-a pus Wesley Yang in The BostonGlobe (articol reluat pe site-ul www.boston.com). Daca, un deceniu si ceva mai inainte, Sartre il zeifica pe Mao dintr-un fotoliu confortabil asezat pe terasa unei cafenele pariziene, de aceasta data Michel Foucault se deplasa la locul faptei, relatand – in calitate de “ziarist novice” (caracterizarea ii apartine) – despre rasturnarea regimului sahinsahului Mohammed Reza Pahlavi de catre oamenii Ayatollahului si in numele Ayatollahului. Prada unui idealism bizar (sau bantuit fiind de stafia lui Malraux tanar), Foucault perora intr-un straniu stil neoleninist: “Trebuie sa fim aici pentru a asista la nasterea ideilor, la cea dintai afirmare a fortei lor interioare” s.a.m.d. (oare cum s-o traduce in persana “Traim in miezul unui ev aprins”?). Foucault, pe de alta parte, era destul de bine familiarizat cu specificul local: “Islamul – care nu este doar o simpla religie, ci un mod de existenta, o aderenta totala la istorie si civilizatie – are acum o sansa uriasa de a deveni un butoi cu pulbere pentru sute de milioane de oameni” insa nu putea sau nu vroia sa isi reprime in vreun fel navalnicele porniri. Dupa ce semnele decadentei sistemului comunist “conduceau gandirea politica spre punctul zero”, iar “capitalismul industrial se dovedise a fi cel mai salbatic si opresiv sistem social”, in fine soarele promitea sa rasara si pe ulita vizionarului francez: “Nici un intelectual occidental care are cat de cat integritate, nu poate ramane indiferent la ceea ce se intampla in Iran”.
Desi, ulterior, sub presiunea evenimentelor, Foucault n-a putut ramane indiferent in fata atrocitatilor in serie petrecute la Teheran (a trimis chiar o scrisoare deschisa de protest prim-ministrului guvernului lui Khomeini), el nu si-a facut, practic, niciodata mea culpa pentru aberatiile perorate in 1978. De altfel, a disparut curand, in 1984, ducand cu sine misterul acestei crize de devotiune. Parca tot mai simplu si omeneste de explicat era cu “Mitrea Cocor”, nu?