Expozitia MNAC, Experimente fotografice din colectia IVAM (Institut Valencia d”Art Modern), proiect itinerant organizat in colaborare cu Institutul Cervantes, ridica aceeasi veche si totusi actuala problema a noului. Poate fi acesta definit ca soc sau, dupa Vilem Flusser, ca pura spaima opusa lancezelii obisnuitului si a entropiei? Putem privi experimentul artistic ca pe o posibila interpretare a celui de-al doilea principiu al termodinamicii, anume o rasturnare a tendintei de devenire spre tot mai probabil?
Daca definim orizontul estetic ca intindere intre extrema purei spaime, a improbabilitatii operelor de arta care ne zguduie viata si extrema redundantei totale a kitsch-ului si a divertismentului, trecandu-se printr-o zona a frumosului, in care spaima se transforma in entuziasm si una a placutului, a succesului la public, in care informatia devine comod de receptat, potrivit lui Flusser orice produs artistic, dupa o inserare provizorie in una dintre cele patru zone incepe sa alunece in obisnuinta. In cazul acesta, problema experimentalului devine: cat de aproape de zona de soc va fi identificat un obiect artistic si cata vreme se va putea mentine in zona frumosului inainte de a aluneca in zona entropiei, a mortii termice?
Colectia IVAM acopera o perioada de mai bine de o suta de ani, de la primele incercari de definire a modalitatilor de expresie specifice noului mediu, la primele demersuri secesioniste, straight photography, influente pop sau constructiviste si, in cele din urma, la citationismul postmodern o data cu Cindy Sherman, si la estetica deadpan, directa si plata, o data cu Berndt si Hilla Becker. Chiar daca in ansamblu colectia nu se sustrage ciclului pomenit de imbatranire a noului, exista lucrari ce pastreaza intact aerul experimental.
Trebuie sa fii Man Ray, pentru ca lucrarea ta – Cadoul, un fier de calcat cu burta brazdata de o coloana de tepi – sa transmita aceeasi proaspata ironie. Trebuie sa te numesti Moholy-Nagy pentru ca experimentele de capturare a esentei luminii pe un model banal ca o agrafa de birou (Bucata de sarma) sa-si pastreze forta. Trebuie sa fii insusi Duchamp si sa ai curajul de a pune sub semnul intrebarii, in plina era fotografica, abordarea fotografiei ca mimesis, pentru ca studiile tale privitoare la conceptul de sansa, intamplatorul ca mijloc de fronda fata de realitatea logica, sa fie astazi legiferate drept clarviziune (Piston de courant d”air – serie de deformari aleatoare ale aerului asupra unui patrat perfect de voal, textura care, in ciuda senzualitatii sale, invoca precizia hartiei milimetrice).
Still life, vezi foto, meditatie asupra relatiei dintre semnul iconic si cel plastic, atrage atentia datorita jocului dintre alb si negru, a consistentei intunericului rotund care graviteaza pe orbita unei lumini de contur. Prin cadrarea neconventionala, vedere de sus a unor vase banale, Eugen Wiskovski, dezertor al pictorialismului sub influenta constructivismului si a noii obiectivitati, nu tinteste doar abstractiunea si foarte actuala expresivizare a banalului, ci reafirma acea posibilitate a fotografiei de alterare a semnificatiilor realitatii in ciuda atributului sau de oglinda.
Si ce poate fi mai actual in plina era postfotografica, cand interferenta artei cu tehnica digitala si noile modalitati de manipulare a imaginii naste lumi virtuale si provoaca reintoarcerea fotografiei catre pictura, decat aceste demersuri privitoare la transcendenta fotografiei ori la re-constructia realului prin colarea unor fragmente de realitate?