Îmi ies din minți! (II)/ de Stelian Țurlea

Când au plecat din casa tatei, avea nouă ani. N-a vărsat o lacrimă, cum n-a făcut-o nici la înmormântarea bunicii, un an și ceva mai târziu. Îi apărea uneori în vis, surâzător, îi mângâia părul, se trezea de fiecare dată fericită. Nici motivul fericirii ei matinale nu l-a spus vreodată mamei. Înțelesese că orice avea vreo legătură cu tata era tabu. Nici măcar rudele din partea tatălui nu și le vedea. Se întâlnea uneori pe stradă cu verișori pe care mama i-a interzis să-i viziteze, le zâmbea strâmb, convinsă c-or să spună că-i o înfumurată și-o proastă. Dar niciunul nu scotea o vorbă, după ce îl snopise în bătaie pe unul și i se dusese vestea că mai e și prost crescută. În puținele vacanțe la țară întâlnea rude prea ocupate s-o asculte și verișoare convinse că știe câte-n lună și-n stele dacă vine de la oraș, dar nu le spune și lor numai pentru că-i afurisită cât încape sau o proastă cu care e bine să n-ai de-a face.

După moartea bunicii, a mai fost o singură vară la țară, în casa ei se instalase un unchi îndepărtat care tușea zi și noapte de nu puteai închide ochii și de-abia mergea sprijinindu-se în baston, îi făceau de mâncare niște nepoate slăbănoage și tăcute care s-ar fi simțit de minune la un schit, n-au întrebat-o în două luni măcar o dată dacă dorește ceva.

Foarte bine! Ea umbla pe dealuri și pe marginea pădurii, se așeza în iarba înaltă care mirosea a miere, privea ore întregi mersul norilor pe cer și citea. Nimeni n-a întrebat-o o dată ce citește, în afara unei verișoare de-o seamă, care de fapt ardea de nerăbdare să-i povestească cum se sărutase cu un băiat și să-i citească poemele scrise în taină cu gândul la el, după care fusese atât de indignată că ea nu se entuziasmase, încât a jurat că n-o să-i mai vorbească niciodată, dar niciodată în viața ei! Și s-a ținut de cuvânt.

Făcuse 15 ani și se simțea o străină.

O să scrie o carte despre cum se simte ea o străină, o să-i zică Orașul străinilor, or să și-o smulgă din mâini toți puștanii când o să se publice după moartea ei.

Dintr-odată în dimineața asta își dădea seama că n-ar simți nicio plăcere să caște gura singură prin magazine, alături de fătucele plictisite de când se născuseră. Unica prietenă în care mai avea o brumă de încredere pierde vremea la școală, fără doar și poate. Nici măcar n-o poate întreba pe unde-i sunt boii sau transmite un sms încurajator, constatase în zori, când obișnuia să-i dea și ei trezirea, cu un ritual nesmintit de-o bucată de vreme, că uitase să-și pună telefonul roz la încărcat și nu mai avea nicio liniuță, așa că-l lăsase acasă. I se pare că-i moartă fără telefon, se tot minunează cum oamenii de dinaintea ei puteau trăi fără el și fără să-și iasă din minți.

Umblă fără rost pe străduțele știute, ar putea merge cu ochii închiși, dacă n-ar fi convinsă că la fiecare răscruce, în care de câțiva ani s-a deschis măcar o crâșmă sau o cafenea, n-or să înceapă să hăhăie, să strige și să fluiere golanii care trândăvesc din zori la mesele scoase pe trotuare. O dată unul a tras-o de bluză atât de zdravăn că de-abia a reușit să se smulgă și s-o ia la sănătoasa, înjurând. Când îi înjură, toți se blochează, de parcă s-ar fi așteptat să aibă de-a face cu o păpușă gonflabilă.

Și Virgil a avut perioada lui de stupizenie în care o credea o păpușă gonflabilă. De atunci nimeni nu-i mai scoate din cap că băieții sunt duși cu pluta, dacă nu de-a binelea proști. Cu Virgil a crezut că se-nțelege, apoi l-a urât, a fost convinsă că a greșit și se înțelegeau din nou de minune, iar l-a urât, acum se simțea cuprinsă de sentimente mai bune, îi era dor de el, dar parcă nu-i venea să se lase în voia sentimentelor, să n-ajungă să creadă iarăși că e la fel ca toate canaliile. Virgil e cu mult mai mare ca vârstă, are experiență de viață sau așa spune el, mai ales când îi ține prelegeri că femeia trebuie să fie ascultătoare. N-o să fie de acord niciodată cu prostia asta. A terminat de câțiva ani liceul, nu lucrează nimic, sigur are o familie pe undeva, nu i-o cunoaște, cum nu știe din ce trăiește, doar că nu-i lipsesc banii. E sigură că se droghează, poate se ocupă și de afaceri necurate, odată dispare cu zilele, nu i-a spus unde, de câte ori l-a întrebat, s-a făcut că nu-nțelege și-i șoptea vorbe dulci la ureche. Îi spune c-o iubește, dar sigur se culcă cu o groază de femei. Ea nu scoate o vorbă, s-a împotrivit de fiecare dată când a vrut s-o desvirgineze, l-a lăsat doar s-o mângâie și s-o sărute pe tot corpul.

– Ești nebună de-a dreptul, îi striga, ieșind zgomotos din cameră. Cât crezi că rezist?

După fiecare asemenea izbucnire urmau zile de căință. Nu i-a părut niciodată rău de ce face, dar începuse să se teamă c-o să-i spună într-o zi să se ducă dracului. Sigur ar fi fost încă un motiv ca ea să se sinucidă. Parcă le caută cu lumânarea motivele astea. Însă nici nu-i poate spune că-l iubește. Nici măcar nu e sigură că-l iubește, are zile în care simte că se topește pe picioare de dor, în altele îi este indiferent, mai ales când îl vede prăbușit de beție între golanii din gașca lui, tatuați ca și el pe umeri cu semne cabalistice, care nu fac altceva decât să spună bancuri porcoase. Nu se scuză când dă peste el. A intrigat-o mereu că nu se ferește de nimeni. Putea să-l descopere umblând gol prin casă, degeaba i-a zis de câteva ori că e nesimțit, ridica din umeri. Nu s-ar fi sinchisit nici să-l găsească în pat cu vreo curviștină care înnopta la el, a avut noroc, i-ar fi scos ochii. Râde când îi spune asta.

Se sufocă de dorința de-a spune toate astea cuiva, n-are cui, nici măcar celei mai bune prietene, i-ar răspunde că-i o proastă că nu i-o trage zdravăn lui Virgil ăluia de câte ori vrea el, așa-i ții pe bărbați aproape, zice, uită-te la mine, Paulică nu mișcă-n front, e atât de stors că nici să-și mai facă lecțiile n-are putere, dar să se mai uite după alte picioare până-n gât. Ea, Cristina n-ar face asta-n ruptul capului, așa că mai bine nu-i spune nimic.

O singură dată a apucat să vorbească cu cineva, cu tata. E marele ei secret, mai bine moare decât să-l spună cuiva. Dacă ar spune astea într-o carte, toți ar zice că-s aiureli inventate. L-a întâlnit într-o zi în apropierea casei, nici n-a trecut un an de atunci, sigur o aștepta, s-au îmbrățișat, aveau amândoi ochii în lacrimi. Îl ținea strâns și-l bătea în neștire cu pumnii în spate, șoptind fără pauze: unde-i ai fost, unde-ai fost, unde-ai fost, unde-ai fost?

– Să nu-i spui mamei că m-am întors, a rugat-o. O să te urască, o să creadă că începi să complotezi, n-ai voie să te apropii de mine.

– N-o să-i spun, a îngăimat ea.

Au urcat într-o mașină prăpădită cu număr străin și s-au oprit în parcul de distracții, cine să-i întâlnească acolo? Au rămas toată ziua la o masă pe malul lacului, au vorbit cât pentru toată absența din urmă. A aflat că femeia cu care plecase murise la naștere, are un băiețel de pe urma ei, prin urmare ea are un frate. Plecase în Italia de vreo cinci ani, se stabilise acolo, lucra la o agenție de voiaj și n-avea de gând să se mai recăsătorească. Îi scrisese vreo mie de scrisori, câteva rânduri în fiecare, nu mai mult, dar absolut toate i se întorseseră nedesfăcute, era convins că mama făcuse în așa fel să n-ajungă niciuna la ea. I-a trimis o scrisoare și ei, în care îi propunea să-i ajute, dacă au vreo nevoie, sau măcar s-o lase pe fată să-l viziteze în vacanțe. Și scrisoarea asta s-a întors nedesfăcută. Nu mai știa ce să facă, așa c-a venit s-o vadă, s-o zărească măcar. Era în oraș de zece zile, zece zile la rând o privise de departe, fericit de cât de uimitor de frumoasă se făcuse, până la urmă și-a luat inima-n dinți să-i ațină calea.

– O, tata, dar nu știi că te iubesc?!

– Nu mai știu nimic.

– Niciun semn în atâția ani! Puteam să cred c-ai fugit, c-ai murit, că nu-ți mai pasă de mine, că m-ai uitat!

– Cum să te uit, iubito?

– E atât de aiuristic ce-mi spui, parc-am fi într-o poveste urâtă.

– Păi suntem într-o poveste urâtă!

– Nu vreau asta, tata, nu vreau.

I-a spus tot ce avea pe suflet și se simțea ușurată.

– Scrie-mi despre toate astea, i-a propus.

– N-am să pot. Ce rost are să-ți scriu în van, fără să primesc răspuns?

– Dar o să-ți răspund!

– Și n-o să ajungă la mine nimic, ca până acum!

– Atunci, fă-ți un jurnal, să știi numai tu de el. Mi-l dai când mă întorc. Dacă vrei. O să vin în fiecare concediu să te văd, și mai des, dacă am să pot.

– Cum să nu vreau! Poate-l aduci și pe frate-miu. Îmi seamănă?

– Deloc.

Minunea s-a sfârșit, ca orice minune. S-a făcut seară, au fost nevoiți să-și ia rămas bun, n-a dormit deloc în noaptea aceea, de bucurie. În noaptea următoare n-a dormit de dor.

Atunci i-a cerut lui Virgil, abia îl cunoscuse, un praf, ceva, să nu-și iasă din minți.

– Am de toate, fetițo, am de toate, îi zicea.

Sertarul în care a umblat era doldora de pliculețe colorate. S-a drogat prima oară. Când și-a revenit, încă amețită și cu o cumplită stare de greață, a fost înspăimântată de ce făcuse, a jurat să nu se mai atingă de fir de etnobotanice. Auzise despre atâtea nenorociri că nu-i venea să-și creadă urechilor, nu era zi să nu afle de la televizor c-a mai ajuns la spital sau la morgă vreunul care se îndopase cu etnobotanice.

– Povești!, o liniștea Virgil. Uită-te la mine, arăt eu ca plecat pe ultimul drum?

Nu arăta.

– Important e să nu iei mult și să știi când să te oprești.

Nu prea era sigură, mai bine să nu încerce. N-a rezistat mult. Aproape de fiecare dată când se simțea singură și lumea se fărâma în jurul ei, priza una dintre substanțe. De fiecare dată se jura că va fi ultima oară. De fiecare dată încerca o nouă dezamăgire. Ierburile alea n-o ajutau la nimic, uita o vreme, apoi toate gândurile negre îi reveneau. Scrisese despre asta în jurnal. Virgil nu-i spusese nimic, n-o avertizase defel că se droghează degeaba. Lui puțin îi păsa! Ar fi trebuit să-i scuipe vorbele astea în obraz, chiar avea de gând s-o facă!

Din romanul în pregătire la Crime Scene Publishing