O cuprinsese o neliniște, își dă seama că vrea să-l vadă, pașii o îndrumaseră spre casa lui, s-a trezit în apropiere. Știa că-i place să-l vadă fără să-l fi anunțat, de parcă ar fi leșinat de dorul lui. Era încântat. Pe ea o amuza. O învățase să caute cheia pe pragul de sus al ușii, dacă nu era pitită acolo, sigur era descuiat și el era în casă. Nu se ferea de nimeni. O să intre peste tine unul dintr-ăia pe care îi tragi pe sfoară și-o să te cotonogească, îi zicea. Ridica din umeri. Pot s-o facă oriunde, îi răspundea, n-au de ce să se obosească să vină acasă.
Avu nevoie de câteva clipe să se dezmeticească în lumina neonului slab care nu reușea să risipească hălcile de întuneric ale camerei mari, cu draperiile trase. Îl văzu pe Virgil prăvălit pe canapea, cu ochii pierduți, cu fața galbenă și o țigară în colțul gurii, pe jumătate arsă. Nici măcar n-a clipit când a văzut-o.
– Deșteptarea! i-a zis cât putea de aspru.
Simți o ușurare când băiatul își îndreptă spatele.
– Tu erai? o întrebă.
– Aha! Nu ești mort.
– Iar chiulești?
– Azi e bolnavă profa de la primele ore. N-avea rost să mă duc degeaba. Am trecut pe aici.
– Șezi, o invită lângă el, bătând de câteva ori în canapeaua de piele, până fu și el surprins de zgomotul inutil pe care-l scotea. Lumina neonului bâzâia și-i făcea fața de ceară.
– Ți-am spus că nu suport lumina asta bâzâitoare, zise fata.
N-a apucat să mai spună o vorbă, i-a luat-o înainte:
– Să nu care cumva să tragi draperiile!
– Ți-a luat puterile doza?
– Știi bine că nu mă omoară pe mine o doză, două, cel mult mă face mai potent.
– Iar începi?
– Dacă n-ai apucat tu să ți-o tragi, asta nu-nseamnă că nu sunt milioane de fete care abia așteaptă să mi-o vadă…
– Fuck you! Vrei să plec?
– Șezi, nu mai vorbesc despre asta…
Cristina se așeză. Ar fi vrut să-i povestească tot ce-i trecuse prin cap pe drumul până la el, iar el s-o liniștească, cum face de obicei, cu mângâieri și vorbe șoptite, ar fi vrut să audă vorbe șoptite despre orice, numai s-o scoată din starea ei. Nu-nțelegea ce-o apucase, de parcă o pândea vreo primejdie din orice colț și era nevoită să se apere. Nu știa cum să spună în vorbe ce simțea, el ar fi trebuit să înțeleagă.
Dar băiatul rămase nemișcat, cu capul pe spate și ochii dați peste cap, câteva minute bune, abia respirând, și când fata se sperie, își mută privirea fixată într-un punct depărtat, de parcă ea n-ar fi fost acolo. Dintr-odată, Cristina simți că se înfurie, la fel ca pe stradă. Ce naiba căuta într-o casă neprimitoare? De ce nu era la școală? Cine se credea băiatul ăsta care ignora tot ce simțea ea? Căruia puțin îi păsa?
– Am să mă car, se auzi spunând.
Băiatul reacționă cu întârziere.
– Abia ai venit.
– Abia am venit și nu sunt bine primită și n-am de ce să stau.
– Ai draci din nou. Ai noroc cu carul că m-ai găsit acasă. Îți dau niște iarbă…
– Mă piș pe iarba ta, n-am nevoie!
– Ai nevoie… Nu pot să mă uit la tine când îți ies asemenea vorbe din gură.
– Oricum nu te uiți!
Da, am nevoie, își spunea Cristina în gând. De-asta am și venit. Ar fi trebuit să recunoască. Întinse doar mâna, fără să-l privească, și el îi puse în palmă o țigaretă aprinsă. Trase fumul adânc în piept. Așteptă. În afară de o ușoară greață, nu simți nimic. Mai trase o dată și mai adânc.
– Cred că nu ești în toate mințile, îl auzi spunând.
Da, nu sunt în toate mințile pentru că vin la ora asta să te văd. Dar rosti cu totul alte vorbe:
– Iar am stat în baie și nu mi-a ieșit nimic din ce voiam.
– Ce voiai?
– Fuck you! Nu meriți să-ți spun.
– Dă-mi țigara înapoi, o s-o dau uneia care apreciază mai mult.
– Bine, meriți. Dar am uitat.
Mai trase un fum.
– De fiecare dată când vin la tine, uit de ce-am venit și ce-aveam de gând să-ți spun.
– Oi fi îndrăgostită.
– Aiurea! Mă stresezi, d-asta.
Cristina simți c-o ia cu frig, e prea răcoare în casa asta, parcă-i un frigider. Mai trase un fum și-și prinse cu palmele umerii, masându-i ușor. Ar fi trebuit ca el să-și dea seama și s-o ia în brațe, s-o încălzească. Nu-i pasă. Pe el îl doare-n cur de ce simte ea. Ar trebui să se controleze, să nu-i pese nici ei.
Constatase de prea multă vreme indiferența lui, nu poate să nu se revolte, e strigător la cer. Stă crăcit pe canapea și-și mângâie testiculele și-i e cu siguranță gândul doar la păsărici și n-are de pic de compasiune pentru suferința ei, după ce-a primit-o în casă. Putea să n-o primească, să-i spună du-te învârtindu-te, era treaba ei, erau chit, dar a poftit-o pe canapea și acuma ar trebui să fie răspunzător.
Când inviți pe cineva pe canapeaua ta devii răspunzător.
E un nesimțit ca toți băieții, niciunul nu e răspunzător, nu se gândesc decât cum să-și apere pielea. Vii la ei, ți-o trag eventual, și după ce pleci, uită totul.
Lumea asta nu-i făcută cum trebuie, sau dacă e făcută cum trebuie, unii uită și calcă-n străchini.
Ai priceput?
Nu răspunde, de asta nu merită să-i mai zică nimic, nici măcar nu ascultă ce-i spune. Cum să nu asculte măcar ce spune?
O apucă furia. De fiecare dată când o apucă furia îi vin cele mai negre gânduri, așa crede, ar distruge tot ce-i în jur. Nici măcar n-are ce distruge în jur, o canapea răpciugoasă de hol de spital, din vinilin jegos, niște draperii scămoșate și pline de pete, o măsuță scorojită și-un preș zdrențuit cum nu mai vezi nici în casele de la țară. Să se spele pe cap cu ele! Comoara lui e-n sertarele comodei, pliculețe peste pliculețe colorate pe care le vinde proștilor ca ea. Dacă le-ar lua, ar ajunge la mâna ei, i le dă înapoi numai dacă se gudură, grozav ar fi să-l vadă gudurându-se ca un cațeluș.
– Stai liniștită! Lasă sertarul, îl aude spunând.
Cum adică să stea liniștită? Cine-i el să-i spună ce să facă? Nici măcar mama nu-i spune, sau când îi spune, o face degeaba.
Îi place să se dea grozav, întotdeauna a luat-o peste picior, ea a fost cantitatea neglijabilă, și-a bătut joc de ea, nu i-a fost prieten, ar fi o proastă, o proastă, o proastă să-l iubească vreodată.
Nu-și vede decât interesul propriu. Și-a bătut joc de ea dându-i droguri. Cine era el să-i dea droguri? Se crede puternic? Nu-i pasă!
Se repezi la el bătând cu pumnii, găsi o foarfecă pe măsuță și începu să lovească în aer, îl vedea cum se ferește, o distra teribil, Doamne, cum se mai ferește!
Pe urmă simțea cum se înfurie din nou, cum adică să se ferească, nici atâta os de barbat n-are, să se lupte cu ea?
– Lasă foarfeca! auzi Cristina glasul lui, ca prin pâslă. Lasă foarfeca, te rănești!
Nu mă rănesc defel, am grijă. Habar n-ai câtă grijă am. Mai degrabă am să-ți scot ție ochii.
O fi având ea doar cincisprezece ani, dar știe cât toate fetele de douăzeci sau mai bătrâne, se descurcă singură, nu stă la mila nimănui. Știe că n-a vrut decât să profite de ea, nu i-a mers și-i tot dă înainte, poate și poate o să-i meargă într-o zi. N-o să-ți meargă, băiete! Te disprețuiesc! Te urăsc! Uite în ce hal am ajuns din cauza ta!
– Lasă foarfeca, îți mai spun!
Dar toate se precipită, i se învălmășesc în minte, camera cu hălci mari de întuneric se învârte în fața ochilor ei, simte că picioarele n-o mai țin, se agață de el, îl zgârie, îl lovește cu foarfeca, simte cum o pălmuiește, cum își permite? vrea să-l facă să urle de durere, o pălmuiește din nou, nu-i poate smulge foarfeca din mâna care lovește în neștire, în gol, îl urăște, îl urăște, îl urăște!, se luptă cu el cum știe că se luptă leoaicele cu vânătorii de trofee, care pe care, primește un pumn un plex care-i taie răsuflarea, dar continuă să lovească cu foarfeca, sigur l-a nimerit, o dată, de două ori, de multe ori, o să moară sub loviturile ei, așa-i trebuie, chiar dacă ea n-o s-apuce să-l vadă murind, mai înainte simte cum se prăbușește, definitiv, într-un hău.
Din romanul în pregătire la Crime Scene Publishing