Imitatia

Suntem in vremea imitatiilor. Se imita totul si de catre toti. De patura conducatoare mai intai. Titlurile nobiliare se desfiinteaza formal in 1858, dar nu si in fapt, cutuma sociala mentinandu-le. Dar titlurile iau forma occidentala. Domnul devine principe sau print (cele doua denumiri coexista pana in 1881, cand Romania se proclama regat); uneori se mentine titlul de beizadea (fiu de domn), dar, ca in cazul lui Grigore Sturdza, se adauga “printul beizadea”. Octav-George Lecca, in cartea lui despre familiile boieresti romane, atribuie fiecarui rang echivalentul occidental. Si atunci marele ban devine duce de Craiova, marele vornic, grand justicier, marele clucer grand maitre des cA©rA©monies, marele postelnic grand chambellan… Era doar imitatie sau dorinta de aliniere la Occident? Si una, si alta. Pentru Dimitrie Bolintineanu era un fel de maimutareala si in romanul sau “Manuil” ia in raspar aceasta tendinta. Unul din personajele romanului sau primeste o scrisoare de genul: “Familia Parascovenilor este cea mai veche din Valahia; baroni de Ilfov, conti de Ramnic, marchizi de Craiova au stat in neamul nostru, precum genealogia ce am dat sa-mi faca la Paris…” Erau, dupa Bolintineanu, rataciri de tot rasul. Caderi in ridicol. Ca si exageratele cautari de ascendente straine si deci nevoia de a schimba ortografia. Vorniceasa Elena Sturdza vrea cu tot dinadinsul o origine vest-europeana. Si pleaca la Viena sa si-o caute. Gaseste o familie Turzo. Si e convinsa ca e chiar familia ei. Si pana la moarte a vrut sa fie chemata contesa, sustinand sus si tare ca titlul ii fusese dat de imparatul Austriei. Familia Negrut se transforma in Negruzzi (asa o sfatuise un profesor italian care fusese in casa lor pe la inceput de veac 19). Radu Rosetti e foarte mandru de ascendenta italiana a familiei sale. Un alt personaj al lui Bolintineanu, Iordache, isi zicea principele Iordache si sotia lui e in stare sa rupa legaturile cu cei mai buni prieteni, daca nu-i ziceau ei principesa si fiului de sase ani – principe. “Maladie ridicula ce bantuie de la un timp incoace multe capete seci; fruct al moravelor straine ce unii romani in calatoriile lor in Europa au putut sa culeaga in cai ferate, in birturi, in baluri publice, pe unde au lunecat”. Fiica lui Todoras Bals, casatorita Latescu, devine anglomana sub influenta guvernantei engleze a surorii sale mai mici si “tinea casa si grajdul dupa moda engleza”, cumparase si hamuri englezesti, iar pe surugii ei tigani ii imbracase in livrele de postalioni englezi, ba chiar ii invata cuvinte englezesti. Alecu Russo scrie ca “boierii cei mai de sus au dat limbii frantuzesti stapanire in saloane si corespondente intime”, limba romana nemaifolosind-o decat cu oamenii lor slujbasi si la tribunal. In convorbirile elegantelor doamne ale protipendadei, imbracate desigur dupa ultimele mode de la Paris, tot Alecu Russo observa ca nu se vorbea decat de Balzac, Soulie, Lamartine, Hugo, Kock, Dumas… Pe boierii mari si sotiile lor ii imita boierii din al doilea, al treilea rang… cu sotiile lor. Nu lipsesc echivocurile pentru ca apar schimonosiri de cuvinte, constructii bizare, accente hilare. Un limbaj de tranzitie caruia Vasile Alecsandri ii da in gura Chiritei sale expresia cea mai adevarata. Imitatia e prezenta nu doar la mijloc de veac, ci si mai tarziu, chiar si dupa reactia intelectuala a Junimii care aduce spiritul critic. Nu peste tot insa. La celebrul bal mascat dat de printul Bibescu in 1881, participantii sunt deghizati in ducele de Merly (printul Bibescu), in Cromwell (Gr. Cantacuzino), in Don Juan (Nicolae Cerchez), in patrician de Venetia (printul Ferdinand Ghica), M. Marghiloman in Pompoinet din “La fille de M-me Augot”…  Doamnele se costumeaza la fel, in “straniere”. Apare si o taranca. Din Baragan sau Campia Siretului? Nu, din Mans. Doar un singur costum romanesc, al Olgai Mavrogheni, doamna de onoare a principesei Elisabeta. Si nu intamplator. Scrie Bacalbasa: “Daca portul national a fost introdus mai tarziu la balurile si solemnitatile noastre, datorim aceasta initiativei staruitoare a Doamnei de pe tron”. Secolul 19 e marcat de “eticheta”, de regulile de comportament. Un domeniu in care imitatia e la ea acasa. In randul celor din “lumea buna”, aceste reguli se invata prin guvernantele si profesorii straini si prin educatia in orasele europene. Cand in 1834 noul domn Alexandru Ghica renunta la hainele orientale si la ceremonia sarutului de mana, el anunta un inceput de schimbare de mentalitate. Dar cand sotia domnitorului Bibescu, cea de a doua, ajutata de colonelul Grammont, introduce la resedinta domneasca eticheta de la curtea Frantei, ea propune limpede o imitatie. Gestul lui Alex. Ghica va avea urmari, gestul dnei Bibescu “provoaca felurimi de glume in societatea bucuresteana”, cum observa N. Kretulescu. Era diferenta dintre dorinta de innoire si imitatia directa, afisata. Cea de a doua starnea impotrivirea mediului autohton, pus in situatia de a se schimba peste noapte. Spre sfarsitul veacului diferenta dintre schimbare si imitatie incepe sa nu mai aiba contururi asa de precizate. Innoirea patrunsese deja peste tot si imitatia nu se mai simtea atat de frapant.  Se simte doar ca tendinta. Daca la Paris se purtau pantaloni largi, la Bucuresti se purtau foarte largi. Iar, prin interventia paturii culte, Dinu Paturica nu se mai duce la iarmaroc sa cumpere tablouri. Intre el si tablou apare artistul. Asa cum intre model si imitator apare spiritul critic.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar