Ca mostra exaltanta de Cinema, “Dogville” este filmul-tabel in care fiecare gest, fiecare vorba si fiecare moment au fost gandite si para-gandite in prealabil: ceea ce vedem pe ecran este rezultatul acestor deliberari. Ca mostra excitanta de televiziune, “Big Brother” este show-ul-program in care un set de reguli si o lista a corvoadelor zilnice ii lasa pe concurentii sa se descurce dupa capul lor.
In “Dogville”, contururile caselor sunt desenate cu creta; in “BB”, casa este “reala”, construita special pentru show, iar contururile concurentilor sunt schitate si-apoi lasate sa se umple de viata (cu riscul de-a le bruia). Von Trier aplica – mai ferm decat in celelalte filme ale sale – regula hitchockiana: filmul este deja-terminat inainte de a incepe, ceea ce vedem pe ecran nu e decat punerea in mers a unui scenariu aflat in “stand-by”. In “BB” nu exista “deja-terminat”, “inainte de a incepe” si “stand-by”: din clipa in care show-ul a fost demarat, el nu poate aduce decat surprize.
Parte din surprize vin din increderea realizatorilor ca alegerile lor au fost corecte si ca “personajele” vor distra(ge) publicul – surprize “anticipate”, deci. Un alt set de “surprize” vine din increderea realizatorilor ca publicul va marsa la show si ca alegerile sale vor aduce rasturnari de situatie. Ambele lucruri se intampla – dupa cum am putut constata -, numai ca exista intotdeauna o marja de eroare pe care doar realizatorii sunt in masura s-o corecteze: un concurent prea egocentric (vezi Nadira) zboara din prima, un altul care clacheaza prea repede (vezi Mumu) ii urmeaza, un al treilea, care nu “se manifesta” indeajuns (vezi Adrian), iese la randul lui, s.a.m.d. Or, aici vorbim – de fapt – de un aliaj destul de abil de libertate si manipulare: publicul este “liber” sa dea afara concurentii care nu-i plac, numai ca aceasta “libertate” este ghidata – din umbra – de montajul zilnic al exceselor (de un fel sau altul) al “celor care trebuie sa iasa”… Nu exista libertate totala: suntem doar la televiziune!
Problema pe care mi-o pun (si pe care o pune Lars von Trier in “Dogville”) este urmatoarea: ce drept avem – eu, voi, locuitorii din Dogville etc. – sa intervenim in vietile unor oameni cu nimic mai buni sau mai rai ca noi toti? Intre prizonieratul ce se transforma in sclavie si umilinta fizica al lui Grace in filmul lui von Trier si prizonieratul ce se transforma in sclavie si umilinta televizuala al concurentilor din “BB”, nu exista nici o deosebire de fond, ci doar o diferenta de perspectiva: Grace (personaj de film) scapa la sfarsitul povestii, Bigbrotherienii (personaje de show TV) “scapa” cu o imagine sifonata. Dar ei – spre deosebire de Grace – au participat, alaturi de public, la golirea casei BB de “indezirabili”… Si, pentru ca totul sa nu fie din cale-afara de “serios”, suntem asigurati ca “nu este decat un joc”….
Intr-adevar, “este un joc” – cum, pana la urma, este si filmul lui von Trier, si toate filmele facute vreodata; numai ca – in “experimentul Big Brother” – jocul ascunde o realitate perfida: te joci cu prezenta/absenta unor oameni reali intervenind – dirijat – in vietile lor. Si eu am vrut sa iasa Nadira, Mumu, Violeta, Costel – mai ales Costel! – din casa BB! Si eu am votat iesirea unora si ramanerea altora! In mod “liber” si “democratic”, am decis cine e “bun” si cine e “rau”… Dupa care m-am gandit: asta se numeste cenzura. Eu, ca si altii, in functie de umorile de moment si de idiosincraziile dintotdeauna, am golit casa BB de oameni; si lucrul acesta imi da, in acelasi timp, sentimentul exaltant ca am participat la un act de justitie si constiinta vinovata ca nu este vorba, de fapt, de nici o justitie. E doar un delict democratic. Si probabil ca ar trebui sa multumim lui “Big Brother” pentru ca – fara sa vrea – ni l-a revelat…