Nu ați avut niciodată senzația că scriitorul se joacă de-a șoarecele și pisica de multe ori cu al său cititor? Îndată ce ai dat prima pagină să citești mai departe, nevăzuta felina toarce și toarce mai departe, rând cu rând, firul poveștii, încât nici nu-ți dai seama că te-a prins în gheare și nu-ți mai dă drumul până la ultima pagină.
Și, culmea, începe să-ți placă un asemenea prizonierat. Am regăsit recent senzația de pradă capturată de o carte, ca de ghearele unui tigru uriaș, cu volumul “Serafimul și Zambezi” de Muriel Spark*, integrala prozei scurte a unei scriitoare singulare.
Volumul reunește 41 de narațiuni diferite ca întindere, scrise pe parcursul unei jumătăți de secol, interesante fiecare în parte și toate împreună, căci se pot citi și ca traseu parcurs de un autor în căutarea temelor proprii, în căutarea stilului, ori invers, ca “mărunțișuri” (a se citi întâmplări, idei, personaje) care i s-au ivit în drum când lucra la alte cărți și refuzau să dispară în neant.
Trei lucruri m-au uluit în șiragul de texte de o mare diversitate ca teme și lumi înfățișate: buclele realismului magic, felul în care își construiește personajele și spiritul diabolic de a inventa naratori. Aici stă marele secret al scriitoarei. Abia la sfârșitul prozei scurte (fie schiță, povestire sau nuvelă), ai revelația capcanei în care ai căzut, îi vezi gratiile și ușița care ți s-a deschis. Și descoperi că lucrurile stau cu totul altfel decât indicau faptele.
Povestirea ce deschide volumul mi-a amintit de îngerul cu aripi enorme dintr-o narațiune a lui Gabriel García Márquez, multe povestiri se petrec în colonii și amintesc involuntar de Somerset Maugham, chiar dacă aici colonia britanică se află în Africa, nu în India. Iar personajele care trec de la copilărie la adolescență descoperind nu doar lumea din jur, ci și dramele trecutului, trimit invariabil la William Faulkner, la Truman Capote sau Harper Lee.
Ar fi interesant de văzut anul scrierii și al publicării fiecărei povestiri, s-ar vedea astfel atât migrația unor motive sau tehnici narative, cât și cine le-a pus prima oară în circulație. Merită urmărită abilitatea scriitoarei de a aduce în marea literatură elemente de proză detectivistă (ca în “Bătăi de orologiu”), din fantasticul negru îmblânzit psihanalitic (ca în “Spectrul Sidefiu”) sau satiric, dar prea puțin vizibil (ca în “O pereche de mâini în plus”), din combinația ușor hilară dintre esoterism și absurd (ca în “Madona Neagră”).
Și mereu se întâmplă ceva contrariind așteptarea cititorului. Dar surpriza se naște din felul în care sunt relatate faptele. Două texte magistrale – “Pac pac te-am împușcat” și “Ochelarii de soare” sunt construite pe o tensiune extraordinară între ce se dezvăluie și ce se lasă nemărturisit.
Alt text, unul dintre cele mai bine construite – “Portobello Road” suprapune trei povești obișnuite (prieteniile păstrate peste ani, viața în colonii, formarea unei tinere dedicate scrisului) cu una detectivistă și alta psihologică. Cheia ce răsucește epica este naratorul: citești câteva pagini bune ce narează reîntâlnirea unor prieteni, ca să afli că naratorul este o stafie care își bântuie ucigașul. “Ghicitoarea în cărți” aduce alt mister, legat de orbirea sau clarviziunea celor ce pot citi viitorul.
La sfârșitul lecturii înțelegi de ce un mare scriitor ca Jorge Luis Borges nu-și bătea capul să scrie un roman când putea concentra materia epică într-o proză scurtă. Muriel Spark face parte din aceeași specie rară de prozatori-feline, cu darul conciziei miraculoase și cu plăcerea jocului diabolic cucerind definitiv cititorul.
Editura Vellant merită apreciată pentru o carte remarcabilă, nu doar ca integrală a prozei scurte care pune în valoare o scriitoare unică în felul ei, ci și pentru alegerea traducătoarei – Dana Crăciun, cea talentată și ingenioasă, pe măsura textelor traduse, și pentru finețea copertei, ce se cere descoperită nu doar cu privirea, ci și prin palpare atentă, cu buricele degetelor.
*) Muriel Spark, Serafimul și Zambezi, traducere din limba engleză de Dana Crăciun, Editura Vellant, 2011