Și Marcel Pop-Corniș, și Matei Călinescu, ocupându-se aplicat, științific, de mecanismele lecturii, inventariază motivațiile re-lecturii. Ce ne împinge la a căuta din nou cartea în bibliotecă, a ne opri asupra unui autor ori cel mai adesea asupra unei singure cărți, dacă nu cumva chiar numai asupra unui singur pasaj?
Dacă nu suntem constrânși de o obligație profesională – elaborarea unui curs, apariția unei ediții de autor despre care trebuie să scriem, apariția unei noi interpretări critice cu care suntem sau nu de acord, dar vrem să verificăm temeinicia ei în textul propriu-zis -, resorturile vin, par a fi amândoi de acord, din impactul primei lecturi. E un truism: o carte bună este o carte pe care o ții minte dacă nu în amănuntele ei atunci în pasaje, personaje sau haloul, atmosfera, ce-ul inefabil care îți revine adesea în minte. Dar și mai puternic stăruie în memoria ta starea de plăcere procurată la lectura acelei opere, a acelui autor. Revii pentru a o regăsi. Pentru că lectura este una contextualizată, asociezi cărții momentul în care ai citit-o, îți amintești cum arăta cartea, de unde și cum ai găsit-o, te lași purtat înapoi în acea vârstă, încercând în fapt să o regăsești.
Pierzând contextul, producându-se mutații esențiale în înțelegerea unui text, având în memorie și alte volume citite mai târziu cu același subiect, multe din cele ce făcuseră și avuseseră farmecul lecturii dintâi nu mai produc aceeași plăcere. Suntem dezamăgiți, așa cum ne dezamăgesc întâlnirile de peste ani cu foștii colegi de facultate sau de liceu: te așteptai, sperai, nu te puteai debarasa de imaginea lor din tinerețe, de frenezia, de chipurile lor tinere – și afli niște oameni care îți par străini. Ești mai critic cu ei decât cu alții de aceeași vârstă: ridurile sunt mai evidente la ei, vremea nu a pus strălucire – nici nu avea cum -, ci a stins lucirea din ochi, hainele lor par mai demodate ori nu se armonizează deloc cu trupurile.
Asemenea oamenilor, și cărțile îmbătrânesc diferit: doar puține au șansa de a fi mai frumoase, mai strălucitoare, găsind o frumusețe specifică vârstei pe care o au! În fapt, simțul tău critic, accentuat critic, este unul autocritic. Pe tine te vezi în ei, vremea înscrisă pe chipul lor este vremea care a trecut peste tine. Vrei să te regăsești, evoci, încerci să reafli plăcerea unei vârste. Depinde de tine, depinde de ei, dacă reușești. Ca și la relecturi, dacă în tine a murit de tot scânteia aceea a tinereții, regăsirea va fi imposibilă.
O carte bună îți modifică percepția lumii din jur, ți-o “deformează” prin grila ei, raportezi ce se petrece sau ce ți se întâmplă la ea.
Un lector bun este un om care își deformează viata prin cărțile citite. Nu până la a confunda realul cu imaginarul, ca în cazul lui Don Quijote, dar pe aproape. Pierzi din bucuria de a trăi mai simplu, mai viu, cenzurând mereu realitatea. Modelele ne otrăvesc trăirea, tot astfel cum memoria nu ne lasă să ne bucurăm de prezent: ne trage mereu înapoi și, înlăturând zgura concretului din jurul unor oameni sau fapte, ajungem să le nimbăm cu valori aproape inexistente în realitate, să le proiectăm în ideal sau, Doamne ferește, să le venerăm ca idoli. În fapt, le împodobim cu toate darurile lumii, ca pe niște pomi de Crăciun și, mai mult, ne iluzionăm că în fiecare zi este Crăciunul. Pentru că, altfel, odată Sărbatorile trecute – mirajul trecut -, brazii ăia plini de beteală, de globuri strălucitoare, de apetisante dulciuri, mirosind a iarnă, zăpadă și promisiuni ne stânjenesc ca niște haine nepotrivite pe trup. Vine însă și acea vreme, cu dezamăgirea, când conștientizăm că Sărbătorile au trecut, că e timpul să reintrăm în lume. Iar ieșirea din iluzie este profund dureroasă și lasă în loc o imensă frustrare. Simțim că am fost deposedați de un bun care ne lumina viața sau ne-a luminat-o într-o vreme, strigăm în noi, asemenea eroului din poveste, “Dar împăratul acesta e gol!”
Câtă dezamăgire încercăm la relecturi! Sunt multe cazuri în care mi-am urât clipa când, sub impresia primei lecturi, am încercat să regăsesc, regăsindu-mă, acea plăcere de demult. E greu, dacă nu imposibil, să mă întorc în nopțile de iarnă în care citeam Andersen sau ascultam teatrul radiofonic cutremurându-mă de o poveste – n-am mai auzit-o, n-am mai întâlnit-o de atunci – care se chema “Zăpadă în toiul verii”. Sau palpitând și răzând în hohote la piesele lui Caragiale.
Întâlnirea plăcerii de odinioară cu plăcerea momentului relecturii (o altfel de plăcere, fie că ea provine din descoperirea altor sensuri sau a unor subtilități pe care nu le sesizaseși până atunci, fie că centrul plăcerii s-a mutat către o altă zonă a textului) este cheia rezistenței, pentru mine, a unui text. El păstrează pe de o parte sâmburele plăcerii naive, inocente de la prima lectură, iar pe de altă parte adaugă altele.
Nici primele lecturi nu sunt profund inocente și lineare, rostogolindu-se implacabil spre finalul poveștii. Mintea noastră glisează continuu înainte – încercând să anticipăm desfășurarea faptelor și înapoi – spre a pune în relații ceea ce este acum în lectură cu ceea ce a mai fost, cu ceea ce s-a mai întâmplat. Relectura are alt ritm. Știind ceea ce are să se întâmple, atenția noastră se concentrează pe altceva. Nu mai există graba de a afla, de a dezlega, de a citi sub imperiul emoțiilor pentru un personaj sau altul. Descoperi subtilitățile cu care se încheagă lumea pentru care ai avut atâtea emoții și descoperi și cum ți s-au transmis ele. Relectura este asemenea ceasului pe care îl demontezi și te fascinează acum prin mulțimea de piese fine și indispensabile. Realizezi că fără una dintre ele întregul mecanism se răvășește. Te fascinează articulațiile unei opere demontate. Iar misterul ei rămâne aproape intact. Pentru că înțelegi că suma părților nu face decât matematic un întreg. Potrivirea acelor mici mecanisme, atenția acordată fiecărui detaliu fac ca opera să funcționeze la fel de misterios ca și ceasul de la mână, din vestă, de pe noptieră, de pe perete. Și, tot asemenea ceasului, toate acele mecanisme potrivesc monoton curgerea timpului, egală pentru toți în matematica ei, dar atât de diferită, ca durată, pentru fiecare dintre noi!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.