Condiția normală a Ucrainei este balansul între Est și Vest. Niciodată Kievul nu a făcut gesturi clare, evidente, formalizate, de trecere într-o tabără sau alta. Formula clasică a fost dată de Leonid Kucima, cel care declara ritos că vițelul cel mai deștept este cel care suge de la două vaci (vorbă preluată și la Chișinău, nu doar de Vladimir Voronin). Nici chiar în timpul guvernării oranj, care a durat, de fapt, 9 luni, nu s-a reușit nimic decisiv, Summitul NATO de la București din 2008 consfințind, cu aportul decisiv al Germaniei, ratarea de către Ucraina a road-map-ului pentru intrarea în NATO. Ce s-ar fi putut petrece la summitul din noiembrie 2013, respectiv semnarea asocierii, ar fi fost echivalentul de succes al summitului de la București. O rupere a echilibrului și o formalizare, fie și slabă, a apartenenței la Vest. Nu a fost să fie. Partida estică din Ucraina și din exteriorul ei cuplată cu lipsa de coeziune și fermitate a UE au decis altfel. A venit apoi oferta în bani și gaz a unei Rusii tot mai arogantă pe plan internațional, acceptată urgent de Kiev la un preț pe care îl putem intui: reversul Vilniusului, respectiv o formalizare, fie și slabă, a apartenenței Ucrainei la Uniunea Vamală croită de Moscova. Unui asemenea posibil scenariu i-a răspuns, de data aceasta, partida prooccidentală din Ucraina și din afara ei. Ce se petrece acum pe Maidan și în restul Ucrainei este expresia acestei contraofensive occidentale, cu o Americă ce pare că a revenit în regiune, exasperată de neputințele sau complicitățile unor state din UE.
Unde va duce ea? Rămâne Ucraina întreagă după pasul decisiv pe care vrea să îl facă spre Vest? Scenariul din Harkov din 22.02.14, respectiv congresul liderilor regionali din sud-estul Ucrainei, seamănă cu ceea ce se petrecea în RSS Moldovenească în iunie 1990, când deputații și liderii regionali din Transnistria au declarat, la 28 iunie, suveranitatea regiunii. De acolo, de la acest eveniment local, s-a născut regiunea separatistă transnistreană, care a rămas așa de 24 de ani încoace. La Harcov nu s-a proclamat deocamdată nimic pe tema asta, dar, pentru ca Ucraina să evite secesiunea, nota de plată pentru asta va trebui asumată de UE și America. După momentul declarațiilor trebuie să vină momentul pachetelor economico-financiare concrete. Chiar dacă nu se va rupe de jure, congresul de la Harcov poate fi începutul unei rupturi de facto și mai profunde a Ucrainei. Restul depinde de contextul care va urma.
Evoluțiile politice de la Kiev nu sunt sfârșitul crizei, ci începutul unei alte etape. Vom asista, dincolo de presiunile externe, la confruntări, fie și tacite, interne. E clar că Iulia Timoșenko este liderul incontestabil al mulțimii și simbolul revoluției, dar asta nu îi face foarte fericiți nici pe Iașeniuk nici pe Kliciko (mai ales pe el), care se văd așezați în planul doi. E de urmărit cum își vor gestiona de aici înainte liderii pieței relațiile, mai ales că ucrainenii au un bilanț extrem de prost la capitolul cooperare politică. „Luna de miere” dintre președintele Iuscenko și premierul Iulia Timoșenko a durat, după maidanul din 2004-2005, doar 9 luni.
Rusia a pierdut o bătălie, dar nu e clar dacă a pierdut războiul. E limpede că va reacționa prin strategia de blocaj a Ucrainei prin intermediul regiunilor din estul țării, în special Crimeea. În acest moment, nu e limpede ceea ce Rusia consideră mai avantajos pentru interesele ei: o Ucraină unită, dar slabă (separatism de facto) și pe care o poate influența sau o Ucraină ruptă și cu o regiune sud-estică sub influența nemijlocită a Moscovei?
În ceea ce privește România, aceasta trebuie să înțeleagă că este și va rămâne un stat de frontieră UE și NATO pentru o bună bucată de vreme. Cei care regretă asta și mizează pe extindere tocmai pentru ca România să nu mai fie așa ceva trebuie să coboare cu picioarele pe pământ. În plus, faptul că România este stat de frontieră este un avantaj, practic singurul, pe care Bucureștiul îl are inclusiv în UE. Depinde cum va reuși să își joace cartea și să probeze că poate fi nu doar consumator, ci chiar furnizor de securitate în spațiul de frontieră. În cazul Ucrainei, Bucureștiul a ratat orice inițiativă strategică. Rămâne să urmărim de acum înainte prestația sa în cazul evoluțiilor care vor privi Republica Moldova.
Dan Dungaciu este directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române
Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 24.02.2014