În atelierul celui mai renumit pictor al locului: Gianfranco Renzi. Ne-am ales, fiecare, cu câte un tablou de gen, comandă politică! Cutare și-a ales un peisaj, cutare o natură moartă. Eu m-am ales cu niște trandafiri…, pe care i-am dăruit copiilor când ajuns la Genova. Es Pop și-a făcut uitat tabloul său în gara Termini, la întoarcere. “Nu e bine ce faci. S-ar putea crede că am pus o bombă artizanală și să ne trezim că ne arestează ca pe niște… teroriști!” am zis, dar nu s-a întâmplat nimic. Puseuri de vanitate la prietenul Bazil: “Tipul e bun în maniera lui; astea sunt lucrări comandate, realizate corect – nimic mai mult. Am făcut cronică plastică 15 ani – știu ce spun.” Și tot el: “V. Răduță (al cărei volum de poeme, apărut la noi, l-am girat și pe care îl laud acum) scrie prost.” Scurt. Și nedrept.
La Istituto Comprensivo “Evan Gorga” (Școala cu clasele I-VIII) din Broccostella. Vizităm clase, birouri, coridoare, ghidați de către doamna directoare, o femeie coaptă, cu niște ochi incredibil de albaștri și părul sur – amprenta vârstei, pe care ea nu ține câtuși de puțin s-o ascundă. Copiii dau un recital de circa 45 de minute. Citesc în italiană poeme de-ale noastre, pe muzică interpretată la pian tot de copii și pe imagini idilice derulate în spatele nostru. Apoi ne-a venit rândul să citim câte un poem, două în limba noastră. Eu am recitat un poem al Anei, de demult, și anume cel care începe cu ora ta a venit și sfârșește cu și/ să urmezi șirului de consecințe ale poemului/ nu-i fericirea. Iarlui Es Pop i s-a recitat poema în care vorbește de fericirea de a trăi în groapa cu baraboi…I-am oferit directoarei un exemplar din Sand Strikes. Gazdele ne-au oferit o gustare cu pizza, arahide, cipsuri și vino spumante. Trecem peste și rulăm de-a lungul unui râuleț cu ape line – Fibreno. Se înșiruiesc culturi de porumb (cică polenta e la mare cinste aici!), fasole, grâu, viță de vie. La San Donato, o piață se cheamă Umberto primo. E stato un re italiano del novecento uciso di un anarchico, zice Gerardo. Plimbare de după-amiază de unul singur; o iau în direcția San Donato, dar nu pe șoseaua principală, ci pe un drumeag mărginit de livezi de măslini cu șiruri de viță de vie printre arbori. La sosire, am scris dintr-una o poezie pe care i-o dedic, desigur, gazdei noastre, poetul Gerardo Vacana. Iat-o:***
pentru Gerardo Vacana
zăvorâte case de piatră
lângă case de piatră zăvorâte
pustii străduțe pardosite cu piatră
dau în pietruite străduțe pustii
în mijlocul unei piațete,
pe un piedestal de piatră,
o mâță galbenă în soarele amiezii
mai are vreo importanță faptul că
un re italiano del novecento uciso di un anarchico
i-a împrumutat numele
nori negri se îndreaptă spre crestele munților
pe urmele lor o turmă de oi dispare
cu câini asini și ciobani cu tot
doar câinii din curțile părăsite se uită absenți la mine cum trec –
unul singur mă latră sârguincios
căci stăpânul său a ieșit în grădină
acum în fapt de seară
lângă măslinul plantat în zori
el va planta un alt măslin
aș fi vrut să mă opresc să-l salut
și să-i spun – chiar într-o italiană aproximativă –
cât mă bucur c-am dat și peste un om
în acest ținut al pietrei măslinului și viței de vie
dar n-am făcut-o – orice cuvânt ar suna barbar
în această a tăcerii împărăție
și doar n-ați fi vrut să pună-n pământ
sămânța vrajbei în ținutul tihnei
***
Seara, la cină, ni se alătură austriacul Hans Raimund cu soția, Franziska Stranski, cu care ne intersectaserăm, de altminteri, cu câteva ceasuri înainte. El e filiform, cu părul gri lins, dat pe spate, iar ea e blondă, cu o față luminoasă. Vorbește bine italiana și franceza, în vreme ce soțul ei se descurcă foarte bine în engleză, dar o rupe și pe franțuzește. Cu Carlos, care e cât un plop, Franziska, salcia, se înțelege perfect în italiană, dar mie îmi place să fac conversație cu ea în franceză. La un moment dat se discută despre diversitatea uluitoare de dialecte ale limbii spaniole. Sunt diferențe enorme de ritm, pronunție, vocabular, rapiditate între limba vorbită în diversele provincii ale Spaniei, ca să nu mai vorbim de dialectele vorbite în țările din cele trei Americi. Și totuși literații folosesc aceeași limbă care primește o culoare aparte, în funcție de limbajul folosit în mediul evocat.
***
Înspre și la Arpino, un orășel cocoțat pe stânci. Ce panoramă splendidă asupra întregii văi! Am trecut prin Sora. La Liceul clasic de aici, Gerardo a lucrat ca profesor și director.Cică aici s-au bătut monezi oarecândva. Est-ce qu’il ya des monnaies avec la figure de Gerardo Vacana?, l-am întrebat stârnindu-i râsul și un cuvânt de apreciere de l’ironie transilvane. E locul de baștină al lui Cicero, dar și al familiei Mastroiani (sculptorul și actorul). Se trăiește din turism, dar se fabrică și violini, stofe etc. Intrăm în Biserica San Michele. Înainte vreme fusese dedicată cultului păgân al celor nouă muze. Un papă a acordat privilegii preoților ei. Descifrez un vuoto în latină sculptat în piatră. O fărâmă de drum roman. Un castel deasupra unei cascade. O inscripție insolită: JIE PETTENAR. L-am rugat pe celași neobosit Jose Antonio să-mi fac o fotografie sub dânsa. Civita Vecchia (la Vieille Ville) – Acropola din Arpino. Un arc de piatră din sec. VIII-VII î.e.n. rămas în chip miraculos intact. Aici improvizăm un mic recital între noi. Voi citi poemul dedicat lui Gerardo. I-am spus asta, adăugând că nu am putut adormi azi-noapte înainte de a scrie o nouă poezie. El a zis că s-a trezit să scrie un poem, spre dezamăgirea nevestei, care crezuse că a făcut-o pentru cu totul altceva… Am citit poemul cu pricina cocoțat pe un pietroi. Da’ tare-ți mai place să te cocoți, să te dai mare, a zis Doina. Sunt mare! am zis. În Biserica San Vito aflu că protectorul localității este San Francesco Maria Bianchi.