La Alatri, un alt sătuc medieval cocoțat pe-un vârf de deal. Vizităm Acropolele local care nu-i decât un morman de pietroaie. Mă reculeg în biserica unde o mână de enoriași se roagă îngenunchiați în jurul raclei cu trupul neînsuflețit al unei călugărițe – Maria Cimati. Azi ni s-au alăturat și francezii, cuplul Nicole Stamberg și Georges Drano. Amândoi îl detestă din toată inima pe Sarkozy, despre care cred că este une vergogne. Sunt de undeva de lângă Montpellier, învățători amândoi, el chiar mai mult – director de școală. Au evidente simpatii socialiste. Nu îl au la inimă nici pe Jill Jouanard, poetul care a organizat, în 1994, turneul Paris-Montpellier-Barcelonne, în cadrul căruia 12 editori români (între alții Mircea Martin cu soția, Marian Papahagi, Claudiu Constantinescu, cronicar la “România literară” o vreme, redactor la Fundația lui Buzura, cu care m-am și împrietenit, ce s-o fi ales de el, nu știu…) am avut șansa de a vizita edituri celebre, centre de distribuție, librării, oameni politici – la Montpellier, într-un palat surprinzător de asemănător cu Palatul Poporului, am fost invitatii Președintelui Asociației (sau așa ceva) Regiunilor Europene – etc. I se reproșează oportunismul determinat de faptul că nu a urmărit niciodată nimic altceva decât propriul interes. De parcă alții ar proceda altfel… A sosit și Es Pop. La cină Doina face apologia noului venit, Gerardo deplânge soarta pădurilor rase de pe suprafața pământului ca să se facă loc livezilor de măslini, Franziska și Hans își plâng câinele mort de bătrânețe, de fapt au trebuit să-i facă o injecție letală căci împlinise 14 ani și abia se mai ținea pe picioare, era notre enfant. “Ești adepta religiei vedanta, i-am zis, de vreme ce ai mărturisit că iubești toate animalele, inclusiv șerpii, țânțarii și puricii”. “Dar în Austria nu sunt purici, totuși, zice!” Bazil vorbește despre doctoratele lui Viorel, fratele său care, după unul în teologie, luat în Italia, s-a înscris la un altul în filozofie la… Baia Mare, cu Petre Dunca. Trăiește la Perugia cu cei șase copii ai săi, ultimul fiind, de fapt, o fetiță mulatră făcută de ex-nevastă-sa cu un negru.
* * *
Monte Cassino. Mănăstirea a fost distrusă, de-a lungul timpului, de trei sau chiar patru ori. La intrare, jos, în stânga, cum urci, e statuia Sfântului Benedict, “patronul”, iar în dreapta e statuia Sfintei Scolastica. Mai sus se află statuile papilor Clement și Urban V. Liniștea din primordii. Meșterii din San Donato, bineînțeles, sunt cei ce au refăcut structura de piatră, după dezastrul din cel de-al doilea război mondial; cea de lemn a fost refăcută de către cei din Sora.
Vom avea un recital în Teatro Romano, pe Muntele Sfânt. În primele rânduri ale amfiteatrului se înșiruiesc elevi de liceu însoțiți de câțiva dascăli, precum și o mână de studenți. Regula e următoarea: poetul va citi în limba sa, iar actorul Vincent Spano, adus special în acest scop (el va fi laureatul din acest an al Festivalului) va citi varianta italiană. Începe Bazil, urmează Izsak, Opriță, eu și Es Pop, apoi ceilalți: Hans Raimund, Georges Drano, Nicole Stamberg – cu un text despre Gesù Bambino la Gallinaro -, Carlos Vitale – cu mai multe micropoeme, între care unul scris anul trecut aici – și Jose Antonio Muñoz. Dar spectacolul nu se isprăvește aici, căci Mircea Întâiul (eu sunt Secundul) ține să revină cu o odă închinată lui Gerardo, scrisă direct în italiană (spre furia Marthei). Lumea ne ascultă, pinii, chiparoșii, vântul par și ei că ne ascultă; prin urmare, imediat după ce mi-am făcut numărul (am citit un fragment din Părul sau înflorirea Nodului, care sună admirabil în italiană, în traducerea Gabrielei Lungu; nu e de mirare, căci actorul mi-a făcut semne complice că e un text tare).
* * *
Traversăm muntele. Picnic cu carne de miel, vițel și porc, cu iahnie de fasole și ardei copți, cu paste cu carne, toate stropite din belșug cu o grappa cu totul specială, ținută în sticle burduhănoase pline de crenguțele nu știu cărui arbust, și vin roșu. Bazil, oleacă afumat, e cu totul adorabil; nu l-am văzut niciodată așa de euforic, vorbind transpus, cu ochii lui albaștri ușor tulburi, roșu în obrăjori, pășind nesigur, ca din pod. De unde Es Pop se plângea că nu poate lega două vorbe în nicio limbă străină, iată-l povestindu-i lui Hans, în engleză, pățaniile sale de la festivalurile exclusiviste la care a participat în Olanda, Austria, Israel, Polonia etc. etc. Să mai pui preț pe vorbele poeților? Să nu uit! Am vizitat și termele lui Varro: o apă limpidă, bună de băut – cică face bine la digestie – izbucnește cu putere de peste tot, curgând apoi spornic în albia râului, pentru a se odihni, în final, între malurile înverzite ale lacului – împreunarea apelor.
* * *
sunt o piatră printre alte pietre
șlefuite de apele unui râu secat
odată cu amintirea
i s-a pierdut
și numele
* * *
Au apărut primele articole – deocamdată pur informative, dar ce contează! – în presa locală, dar și în cea centrală: “Cassino”, “Ciociaria oggi”, “Reppublica”. E incredibil ce poftă de recunoaștere și notorietate au poeții – discreții: s-au repezit care mai de care să-și vadă numele în coloanelor ziarelor!
* * *
La Alvito. Liceul Agricol. Sală lunguiață. Se pare că va fi plină de lume. Și chiar așa a fost! Deocamdată e o gălăgie infernală.
Dimineața, la micul dejun, o lume destul de tristă, deprimată, obosită. Es Pop n-a putut dormi din pricina sentimentului de vină care i-a păpat sistematic somnul: cică ar fi vorbit prea mult și s-ar fi lăudat excesiv, s-ar fi “trufit”, carevasăzică, și, în plus, s-ar fi făcut vinovat de păcatul lăcomiei. Bazil e încercănat, Doina e obosită, a trebuit să bea două cafele ca să-și revină. În schimb Nicole e luminoasă azi, ea, a cărei făptură e atât de profund marcată de ravagiile iernii… I-am spus asta și ea s-a luminat și mai tare: Tu es taquin, a zis. Je suis joyeux parce que j’aime et je suis aimé, am zis. Le-am dăruit Sand Strikes Franziskăi și lui Hans. Le-a plăcut dedicația: Pour Franziska et Hans, mes poèmes orientales avec mon amitié totale. Hans mi-a oferit, în schimb, o culegere – în italiană – cu texte poetice, eseuri și interviuri. O să le-o dăruiesc, la rându-mi, copiilor deîndată ce voi adăsta la Genova.
Si acciduțu din pieptu-mi de aramă nu mă lasă…
Revenind în sală, înregistrez următoarele: un pitic bate tobele, o creangă plină de rodii, vălul unei tinere arăboaice, o splendidă suită de dansuri tradiționale (cei doi tineri acordeoniști care au acompaniat sunt si ei minunați), recitalul elevilor din San Donato (poeme de Drano și Victor Gomez, care nu se află aici), recitalul elevilor de la Școala Medie din Alvito (teribil e băiatul blond care citește cu mare aplomb textul despre popa cel bețiv al lui Es Pop); Marta Izsak, apoi poemul meu Fuocchi sulle acquae, citit în duh elegiac de o copilă vizibil emoționată de ceea ce i se întâmplă; Opriță, al cărui text e citit de un tandem format dintr-un elev și o elevă de origine arabă, Meylou, Vasile, care fix în timp ce i se citeau textele e lovit de o criză de reumatism care-l încovoaie și îl determină să scrâșnească din dinți, privind disperat înspre o ușă salvatoare – de mare efect e momentul când câteva versuri sunt citite pe trei voci! -, Vitale și, în fine, Muñoz. Nu înțeleg reacția Doinei care mi se adresează triumfătoare: “Numai pe tine te-au sărit!”