În Ciociaria (VII)/ de Mircea Petean

*** (07.09)

Am visat cu… tata! Se putea altfel? Se făcea că am plecat acasă, la Jucu Nobil, împreună cu Ana, și acolo el m-a luat deoparte și mi-a spus, așa, în mare taină, că, deoarece cărțile s-au înmulțit într-atât, s-a hotărât să-mi mai dea o cameră pe care să o transform în bibliotecă după cum voi socoti eu de cuviință, “doar n-o să lăsăm cărțile în drum”, a zis. Apoi am scris cele ce urmează: DE CE-AȘ FI TRIST? de mai bine de 20 de ani tot românul își dorește să vadă lumina de la capătul tunelului din păcate au trecut la cele veșnice cu miile fără să vadă nici măcar luminița lui Ciorbea e însă unii care au avut nesperata șansă de a zări lumineața lui Stelecanci ăl Bătrân, din fericire cu umilință și smerenie, printre dânșii mă prenumăr, și-alături, între pături, singurătatea-mi se-ntinde, prin urmare, de ce-aș fi trist? mi-am împlinit toate profețiile politice, sunt un ins liber, atunci – de ce-aș fi trist? sunt bogat, sunt putred de bogat, căci iubesc și-s iubit, prin urmare, de ce-aș fi trist? sunt cel mai fericit bărbat din republică căci sunt bunic, iar Daria, la un an și o zi de la naștere – evenimentul zilei, pe plan mondial – a făcut primii pași de una singură, atunci – de ce-aș fi trist? țara e pe drumul cel bun, declară reprezentantul delegației FMI în România, prin urmare, de ce-aș fi trist? mâțul lui Bazil s-a întors din exil, un exil voluntar, desigur, atunci – de ce-aș fi trist? cel mai înverșunat dușman literar al meu nu și-a pierdut întru totul snaga, prin urmare, de ce-aș fi trist? Dumnezeu nu pare să-mi fi retras definitiv, harul, atunci, de ce-aș fi trist? de ce-aș fi trist? căci și eu am întomnat, spre deplina satisfacție a părintelui meu, care se vrea nemuritor! n-am vrut și nu vreau cu nici un chip să sporesc numărul bocitorilor jeluitorilor tânguitorilor de pe plai – n-am îngăduit și nu voi îngădui lamentației să-mi spele creierul și totuși, pe câmpul minat al poeziei mele văd chipuri schimonosite, trupuri schiloade, corpuri sfâșiate – sunt trist! Doi tineri – băiat și fată – se frământă frenetic, scoțând tot soiul de sunete, într-o indecență totală. Înșirați pe pietroaiele de la țărm, pescarii manipulează undițele impasibili. Ne întâlnim, inevitabil, și cu “piticii”. Spălați, sătui, fericiți, fac și ei un giro. *** Și uite așa s-a încheiat și scurtul meu sejur genovez, dar cât de intens! Am scăpat și de răceală, sper să nu se fi atins de Daria, din nou la drum, du-te, copile, pedalând prin ani!