In contra culturii de estrada

Dar, la urma urmei, sa intram si noi de data asta in joc si sa incercam sa dam un raspuns provocarii. Nu doar pentru ca al saselea volum al eseistului a aparut dupa o tacere de sapte ani (cam cat i-a luat autorului sa le publice pe celelalte cinci), ci si pentru ca recentele Cariatide* cuprind in filigran intregul sau profil intelectual.

De altfel, titlul cartii e pe deplin semnificativ pentru miza ei. Alegand acest termen aparent desuet, Ion Dur il ilustreaza, pe prima coperta a volumului, cu o imagine extrem de sugestiva, in care “cariatidele” au fost inlocuite prin doua teancuri de carti. E aici, negresit, o dubla tinta polemica. Pe de o parte, micul artificiu grafic ne avertizeaza asupra faptului ca nicio constructie sociala nu se poate cladi decat pe un fundament cultural; pe de alta parte, ca temelie a unui edificiu, cartile nu raman niciodata ingropate sub pamant, ci stau mereu “la vedere”, sustinand totodata caturile “superioare” ale istoriei. E ceea ce, de altfel, afirma chiar autorul Cariatidelor: “A (re)pune in discutie o atitudine culturala, oricat de contextualizata ar fi, este neindoielnic nu doar un semn de maturitate reflexiva si axiologica, dar si argumentul unei constiinte critice, prin care spatiul spiritual (in sensul cel mai larg al sintagmei) romanesc ilustreaza ca e viu si ca este interesat de propria-i individualitate.” (p. 79) De aceea, ar fi gresit sa vedem in acest volum doar o colectie de eseuri de filosofie si istorie a culturii: in fond, regresand spre originile modernitatii noastre, Ion Dur nu are niciodata sentimentul ca ar evada din cea mai stringenta actualitate. Dar, in definitiv, despre ce “cariatide” vorbim aici? Cea mai consistenta sectiune a cartii (Cariatide), care ocupa aproape doua treimi din spatiul sau, indica un veritabil sistem de afinitati elective. Din acest punct de vedere, e de remarcat ca astrograma ideologica a autorului presupune o conjunctie rara, materializata prin alianta dintre spiritul critic al liniei Maiorescu – Lovinescu si pathosul constructiv al lui Eliade & Co., dar si al gandiristilor. Cu alte cuvinte, Ion Dur se arata inca suficient de entuziast pentru a evita scepticismul primilor, dar si suficient de lucid pentru a nu cadea in delirul mistic al celorlalti. Dovada faptul ca, pe de o parte, autorul cartii incearca – si nu fara argumente plauzibile – sa-i reconcilieze in postumitate pe Maiorescu si pe Noica (p. 40-46); iar, pe de alta parte, ca, analizand in primul eseu al cartii impactul “noii spiritualitati” asupra mentalului interbelic (cu alternativa “identitate refulata de sfarsit de secol 19” sau “criza culturala acuta”?), Ion Dur recunoaste cu probitate ca “”‘fisa clinica’ a momentului include date din ambele registre, cu precizarea ca criza culturala a fost una “‘de crestere’, orientata nu doar simbolic spre un model cultural adecvat” (p. 29). Mai important este insa ca in aceasta dubla traditie gaseste Ion Dur nu numai un model propriu, ci chiar un posibil antidot impotriva a ceea ce tot el numeste “cultura de estrada”. De altfel, adevarata unitate a Cariatidelor e data nu atat de obiect, cat de un anume unghi de vedere, care porneste si se intoarce la misia sociala a gazetariei. Astfel se explica de ce principalul impuls polemic al eseistului ii vizeaza pe publicistii actuali care “au fost ispititi si ametiti prea devreme de puterea presei, (…) au subestimat rolul intr-un fel crucial pe care l-ar fi putut avea gazetele in emanciparea romanului de rand. In loc sa diminueze acel “comunism rezidual” din mentalul nostru colectiv, presa scrisa si televiziunea au favorizat mentinerea si, uneori, chiar amplificarea acestuia, dupa cum au accentuat degringolada in care a intrat cultura in Romania postdecembrista” (p. 8-9). Or, intr-un asemenea context, Ion Dur realizeaza un gest cu valoare mai mult decat simbolica, opunand acestui val de trivialitate o anamneza pe cat de ferma, pe atat de utila. In fond, pentru autorul volumului de fata, cel mai rentabil – daca nu chiar singurul – “subiect” al unui gazetar ar trebui sa fie nu fitele cine stie carei vedete siliconate, ci fisele de lectura a “cariatidelor” care continua sa reprezinte, acum mai mult decat oricand, “chestiunea zilei”. Tocmai de aceea Ion Dur se intoarce cu atata interes la presa culturala ante- si interbelica: pentru ca in acele vremuri, fara sa faca neaparat rating, gazetarii faceau istorie. De altfel, alaturi de eseurile despre Eliade, Cioran si Noica, pe scrierile carora autorul Hartiei de turnesol si-a exersat indelung instrumentele, cele mai bune texte ale volumului raman acelea consacrate publicisticii lui Eminescu si Caragiale. Mai ales cel din urma, care pune in oglinda (si, implicit, in balanta) “dictatura opiniei publice” si “libertatea opiniei private”, e o imagine paradigmatica pentru conceptia lui Ion Dur asupra rolului gazetariei. Nu la fel de reusit e, insa, Goga si “caderea” in temporal. Si asta nu atat din perspectiva concluziilor, care, desi discutabile, nu sunt principial eronate (cateva observatii similare privind esecul poetului ca politician facuse si Lovinescu prin 1920), cat din aceea a demonstratiei: tocmai pentru ca Ion Dur a ochit insemnatatea problemei, e pacat ca el se opreste doar la cateva “momente” ale involutiei personajului. Sa revenim, acum, la provocarea initiala; sau, daca nu, la una aproximativ echivalenta: ce este Ion Dur? Filosof, critic literar, gazetar? Sigur este doar ca, intr-un acces de modestie, autorul cartii se considera un simplu “in-formator”. Adica – in propria-mi adaptare – un om care, dand forma datelor amorfe, stie sa transforme faptele in idei. Ceea ce, dincolo de orice categorisiri, mi se pare lucrul esential. *) Ion Dur, Cariatide, Editura Psihomedia, Sibiu, 2007, 336 p.