E aproape neverosimil cum, de-a lungul a aproape patru decenii de carieră poetică, Ion Pop a rămas consecvent propriei formule. Un aer de delicatețe și de fragilitate, a unui “eu slab” (pentru că nu poate să întrețină o relație directă cu obiectele), născut și crescut în incubatorul lecturilor, era de identificat în poezia magistrului echinoxist încă de la primele volume, Propunere pentru o fântână (1966) și Biata mea cumințenie (1969). Ceea ce-l deosebea pe Ion Pop de colegii de generație șaizeciști, de la Nichita Stănescu până la Adrian Păunescu, Ana Blandiana sau Gabriela Melinescu, era conștiința imposibilității de a se apropia nemediat de natura și de viața elementară. El nu va extrage însă dintr-o asemenea observație concluzii textualiste, întorcând spatele realității, ci va prefera, în schimb, să pună în scenă această ciudată neputință. Căci, într-adevăr, aproape toate poemele lui Ion Pop sunt frânturi nostalgice după un “hors-texte”, rostite de vocea unui copil bătrân, suprasaturat de lecturi. De aici, retorica egală, stinsă, “cuminte”, în opoziție aproape programatică cu desfășurările grandilocvente ale șaizeciștilor. Dacă se poate vorbi de un anume patetism în poezia lui Ion Pop, atunci acesta este mocnit, atent filtrat prin autoironie. Un aer de resemnare plutește peste imaginarul unui eu pregătit să-și trădeze la tot pasul limitele, eșecurile (deopotrivă individuale și ale firii) sau doar neîndemânările și micile stângăcii cotidiene.

Nu face excepție de la respectiva formulă nici volumul recent apărut, În fața mării, deși trebuie spus că, începând cu Litere și albine (2010), poate fi detectată o ușoară turnură în interiorul genului profesat de Ion Pop. Aceleași nesiguranțe ori neliniști cu privire la relația dintre text și viață străbat cele două volume, doar că, de data aceasta, eul militează mai decis în favoarea ultimei. Poate și pentru că e vorba, în primul rând, de cărți ale oboselii și ale îmbătrânirii, stări când orice joc/artificiu începe să fie resimțit drept grotesc. Astfel încât, fără a pierde nimic din pudibonderia elegantă și din delicatețea unui spirit prin excelență livresc, poezia lui Ion Pop începe să se radicalizeze în sensul autenticismului. Versuri precum “Deocamdată, însă,/ [Domnul] stă și se uită./ Îl vede, poate,/ și pe servul Ion Pop,/ cum gâfâie repede, alergând,/ cum moare încet, surâzând,/ cum citește, scrie,/ vorbește singur” (Dumnezeu vede) dau tonul unei dispoziții de confesiune cu atât mai patetică, cu cât e redactată nu la persoana întâi a individualismului strident, ci la persoana a treia a demnității și a discreției. Plăcerea asocierilor intelectuale și a desfășurărilor regizorale complexe lasă loc unei formule tranzitive (hieroglifele, încifrările, figurile de stil în general sunt din ce în ce mai reduse numeric), în care, însă, pasiunea pentru generalizare sau esențializare face casă bună cu biografismul. Așa se explică nu doar impulsul tot mai accentuat al poetului de a-și lua drept bibliografie esențială propria viață, ci și nevoia de a se documenta, după un model empiric în care n-a crezut niciodată, “la fața locului”. Fragmentele din ultimul volum sunt, citim printre rânduri, mărturii din pelerinaje la Ierusalim și pe țărmurile Liguriei. Cât pe ce să fi exclamat “ce poet ocazional extraordinar e Ion Pop!”, dacă mărturiile poetice din carte ar fi avut, într-adevăr, ceva în comun cu hazardul sau evenimențialul. În cel mai pur spirit neoromantic, ușor retro, de care poetul nu se mai ferește odată ajuns în pragul retragerii (pensionării) din încifrările moderniste, orice mărturie devine aici mărturisire. Și dacă spiritul religios e destul de firav – fragmentele despre Ierusalim sunt puține și convenționale -, în schimb, cel “natural” e extrem de puternic. În fața mării e un ciclu excelent tocmai pentru că, pornind de la o rețetă veche de când lumea poeziei (cea a contemplatorului în natură), reușește să construiască un scenariu complex și dinamic, în care “vocea poetică” pare, pentru prima dată, angajată total. E vorba aici mai ales de un paradox fertil, pe care poetul îl speculează cu succes de-a lungul întregii cărți. Căci, pe de o parte, pe malul mării, față cu intransigența ei naturală, siguranța propriei persoane – destul de fragilă, la fel ca în ciclurile trecute – scade treptat. Complexele, frustrările sau readucerile în prim-plan ale unor vinovății de mult îngropate atacă permanent suprafața discursului. Figurile tatălui, ale mamei sau doar ale unor magiștri uitați devin simboluri ale limitelor de tot soiul – de la nesemnificative drame adolescentine, până la neputințe metafizice. Foarte reușit, de pildă, un poem al îmbătrânirii care poartă în efigie chipul mamei: “Cu o piatră în mâini, lăsată-n nisip de mare/ mă gândesc la mâinile tale, mamă/ din amurgul acelui septembrie/ în care-ai plecat, – aspre, tot mai grele/ pe măsură ce ți se retrăgeau sângele, gemetele./ Ca acum, acest val ce se liniștește, împăcat în verdele apei, curat./ De-atunci, mai grele parcă/ îmi sunt și mie mâinile/ și glasul ceva mai întunecat”. Pe de altă parte, cu cât frustrările și neliniștile personale cresc, cu atât vocea care se rostește în volum e mai autentică – și, de aceea, mai puternică. Permanenta nostalgie după autenticitate, adevărată obsesie ordonatoare a poeziei lui Ion Pop, pare să se rezolve, într-un fel, prin contactul cu această limită geografică absolută. Textul sau obsesia scrisului nu dispar cu totul, însă ele sunt asimilate complet peisajului, în ecuații și geometrii naturale: “Dar nu și nu, imaginația barocă/ nu vrea să stea cuminte, pretinzând/ că ceea ce văd eu în zare/ e numai o linie trasă/ sub socoteli cerești, sub ceva unde/ nu știu ce se adună, se scade,/ cu nu știu ce și din nu știu ce”. Dacă marea i-a luat “libertatea cuvântului”, cum mărturisește într-un loc poetul, dacă orice gest fals și “orice mișcare a mâinii/ prin aer rămâne ca scrisă”, într-o concordanță perfectă, niciodată atinsă până acum, a gestului și a textului, înseamnă că n-a mai rămas timp decât pentru mărturisiri esențiale. De aici, frecventele pasaje despre sfârșit (despre moarte în general), din care nu mă pot abține să nu citez aceste versuri extrem de precise în decupaj, cu toată emoția lor revărsată în sfârșit la suprafața textului: “Oricum, mare,/ în ora asta, a refluxului meu,/ te rog să-ți aduci aminte/ de ruda ta de pământ, săraca./ Mă încred în tine, în buna ta memorie,/ a ta, care ești mai toată cer și știi probabil/ aproape tot ce se petrece/ în mintea lui Dumnezeu”. La fel de proaspăt, tot în ciuda patetismului său manifest, e și fragmentul care deschide “ciclul mării”, poem al regăsirii comunicării esențiale din cuplu: “Singuri noi doi,/ într-un târziu, pe-un țărm stâncos de mare,/ nu încă foarte bătrâni, nu prea romantici, totuși,/ cu un vuiet însă, rămas în noi,/ al anilor duși, – știm/ cât e-al nostru ori cât/ al valurilor lovind în pietre/ aici, la marea Liguriei.// (Dumnezeu sper să poată scuza/ această glorioasă comparație).// Mi-ai spus totuși, că, pășind spre apă/ printre pini și agave-n amiaza-naltă,/ ai plâns fără rușine – prea multă frumusețe așa, dintr-odată,/ pentru numai doi ochi,/ pentru o singură, biată inimă”. Sunt, astfel de versuri aproape albe, simple și clare ca picăturile de apă, semne ale unui reflux târziu din fața livrescului și a textului în favoarea atotvisatei autenticități. Fără a ieși nicio clipă din propria formulă – contuzii ale înfruntării încrâncenate dintre viață și scris se mai văd încă la suprafața discursului -, Ion Pop a reușit s-o deturneze într-o asemenea măsură, încât e greu de aproximat cum va arăta volumul următor al poetului. De urmărit, în orice caz, cu interes maxim. ALEX GOLDIȘ (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelorCultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.
Subiecte #Text