O carte nostimă, dar plină la tot pasul de tâlcuri suculente, este “În Japonia cei care se iubesc nu spun te iubesc”, semnată de Elena Janvier (Editions Arléa, 2011). E vorba, de fapt, despre un pseudonim pe care trei tinere franțuzoaice l-au ales ca să-și povestească experiența niponă, sub forma unui dicționar (sau, dacă vreți, abecedar). Volumul e mititel, ca piciorușul unei gheișe, și încearcă, în vorbe puține și delicat alese să fixeze diferențele de mentalitate, civilizație și limbaj dintre occidentali (“noi”) și japonezi. Spre a vedea modul de tratament al noțiunilor, iată, de pildă, intrarea “Desert”: “De ce anume sunt privați copiii japonezi, câtă vreme acolo nu există desert?” Sau, “Cafenea pariziană”: “La Paris, pe terasele cafenelelor, chelnerul vă trântește arogant și bănuitor: «Puteți achita nota de plată?», la câteva clipe după ce v-a zvârlit pe masă ceașca în farfuria căreia plutește, în cafeaua revărsată, pliculețul de zahăr. Altfel spus, trebuie plătit mintenaș. În Japonia, unde lucrurile se fac separat și în locuri special destinate, plătești fie înainte, fie după, niciodată în timp ce. Și, mai ales, niciodată în chiar locul unde mănânci sau îți sirotezi ceaiul ori cafeaua.” Cum se poate vedea, situațiile și diferențele specifice sunt lămurite grabnic, insolent, inteligent, fără risipă de considerațiuni personale.
Știați că în Japonia se numără diferit, în funcție de lucrurile care sunt numărate? “Firele de păr, străzile, creioanele sunt numărate la fel, pentru că sunt lungi. Lifturile, elefanții și mașinile de spălat se numără altfel.”Cartea se deschide prin intrarea “Amour” – “Iubire”. În dreptul acestui cuvânt este explicat faptul că japonezii (vezi și titlul) nu spun “te iubesc”, ci “există iubire”. Sau “între noi este prezentă iubirea”. Limbile de acțiune, precum cele europene, folosind pronumele “eu”, ne plasează pe noi, utilizatorii lor, în afara acțiunii. În vreme ce, în limbile lui “a fi”, cum e japoneza, se va spune, de pildă, “Muntele Fuji e vizibil”, iar nu “văd muntele Fuji”. E diferența – cum spunea lingvistul nipon Taki Kanaya – între privirea demiurgică, și cea a insectei, a cărei viziune nu se ridică deasupra celorlalți indivizi din specia sa.
Dacă, la noi, există ciudata plăcere de a spune “nu”, în Japonia, acest lucru este cvasi-imposibil. În loc de asta, se spune “muzukashi” (“e complicat”). Să fie oare expresia unei structurale lipse de sinceritate, o formă acută, nevindecabilă de ipocrizie? Cred că, mai degrabă, ar putea fi considerată delicatețe și bună-cuviință. Conștiință a limitelor și compas precis și modest al anvergurii sentimentelor, minții și credințelor noastre.
Și, că veni vorba, vă amintiți noaptea de Înviere? Hăulitul general de pe străzile Bucureștilor, forfota enoriașilor veniți să stea cinci minute în pridvorul bisericilor, băiatul de cartier cu lumânarea pe după ureche (precum creionul aprozariștilor de pe vremuri), aprinderea (am văzut-o cu ochii mei, la un sfânt locaș de pe strada Eminescu) unui panou pe care scria din neoane albastre, de-o șchioapă, “Hristos a-nviat!” sau afirmarea sonoră – dublată de bătaia cu pumnul în piept – a încrederii în resurecția Mântuitorului, prin repetarea mecanică, acustic dureroasă a vorbelor care vestesc Învierea? Înseamnă toate acestea credință?
Muzukashi!