Dinu Guțu
Ultimii oameni
Etnografia unei Peluze
Editura Tritonic
Prefață de Vintilă Mihăilescu:
Cartea de față va fi o surpriză pentru multă lume, căci iese din majoritatea stereotipurilor cu care va fi privită la început. Este o carte despre galeriile de fotbal care nu este scrisă însă special pentru iubitorii de fotbal; o carte scrisă „din interior”, dar care este o cercetare antropologică după cele mai bune reguli de „privire îndepărtată” ale profesiei; o carte despre ultrași, în care nu este vorba în primul rând despre violență; o carte în care lumea ultrașilor ni se dezvăluie, pe parcursul paginilor, profund diferită de ceea ce ne imaginăm cei mai mulți dintre noi, privind doar la televizor scene de „huliganism”; și, nu în ultimul rând, o carte în care, printr-o etnografie detaliată a unei comunități particulare, suntem invitați să privim mai departe, spre societatea românească actuală în ansamblul ei. Trebuie spus astfel de la început că lucrarea de față este prima de acest gen în România, chiar dacă despre „galerii” s-a mai scris.
Ultrașii constituie, din punctul de vedere al statului, dar și în imaginarul social, o categorie de „populație de risc”, asemănătoare în această privință „sălbaticilor” de altădată sau gangurilor urbane, comunităților de drogați sau celor ale „țiganilor”. Cunoașterea lor se face astfel din perspectiva statului și în vederea „rezolvării” problemei pe care o pun societății. Ceea ce interesează în primul rând, în aceste condiții, este potențialul de violență, care trebuie cunoscut pentru a fi controlat și, pe cât posibil, preîntâmpinat. Cunoașterea devine astfel, în primul rând, un soi de „etiologie” socială a violenței cu scopul explicit sau implicit al unei „terapii” etatiste: din această perspectivă dominantă, ultrașii sunt mai degrabă o problemă care trebuie rezolvată decât un fapt social care trebuie înțeles. Ca de obicei însă, abordarea corectă – și, eventual, implicit „utilă” – se dovedește a fi o etnografie aprofundată și nepartizană. Pentru aceasta, Dinu Guțu a petrecut mai mulți ani împreună cu ultrașii peluzei dinamoviste „Cătălin Hîldan”, i-a însoțit la meciuri din străinătate, precum și dincolo de stadion, în viața lor privată și cotidiană.
Dincolo de subiectul propriu-zis, abordarea pe care o propune Dinu Guțu contribuie la multe alte clarificări și la demontarea a numeroase idei preconcepute. Astfel, în conformitate cu literatura mai recentă în domeniu, este relativizată capacitatea de explicație a determinismului de clasă promovat în mod clasic de Școala de la Birmingham pentru analiza subculturilor de tineret, în general, și a galeriilor de fotbal, în particular: galeriile nu (mai) sunt definitoriu „proletare”. Simpla „demografie” arată astfel că trei sferturi dintre membrii galeriilor repertoriate de autor sunt persoane cu studii superioare, doar 7% dintre ultrași fiind neangajați sau șomeri. Elitismul reprezentărilor sociale curente despre „marginalitatea” ultrașilor se dovedește astfel și el total nefondat. Pe de altă parte, autorul nu se lasă vrăjit nici de glasul de sirenă al postmodernismului și nu cedează integral viziunii despre moartea subculturilor, înlocuite de „neo-triburi”: cel puțin unele dintre brigăzile ultrașilor rămân „comunități” în deplinul sens al cuvântului, dând membrilor lor un real sentiment de apartenență.
Istoric apoi, galeriile anglo-saxone și cele italiene, de pildă, au rădăcini sociale și culturale distincte și mize profund diferite: este necesar astfel să se facă distincția între hooligans și ultras. Mai mult, în cazul României, cu cluburile sale (relativ) recente de fotbal, originea galeriilor este de o cu totul altă natură, ceea ce schimbă din nou contextul, mizele și formele de expresie.
Ca și fotbalul în general, galeriile de hooligans, ultrași sau casuals pun în scenă o competiție a masculinității, cu rădăcini mult mai vechi însă decât inventarea sportului-rege. Autorul menționează două astfel de ipostaze: calcio fiorentino și choule sau soule; literatura antropologică relatează însă despre o sumedenie de practici (mai mult sau mai puțin) similare în toate colțurile lumii. În România, de pildă, Turos Endre a înregistrat în secuime un ritual străvechi de violență simbolică între cetele de tineri din două sate, care s-a păstrat până prin anii 1960; există relatări întâmplătoare și despre compeții ritualice similare, care s-au păstrat până astăzi în câteva sate românești. Ritualizarea violentă a rivalității masculine este deci o practică străveche și universală, pe care galeriile o preiau la rândul lor, ritualizând-o sui generis, în conformitate cu premisele lor culturale. Etnografia ultrașilor pe care ne-o oferă Dinu Guțu este astfel și un interesant studiu de gen.