La jumătatea lunii decembrie 2010, la niciun an de la trecerea la cele veșnice a poetului Augustin Frățilă, Editura Muzeului Național al Literaturii Române a avut inițiativa publicării ultimelor texte ale poetului. Este vorba de fragmentele de jurnal apărute în Ziarul de Duminică în 2006-2007, sub titlul “În curtea cu pavajul gri” și câteva ultime poeme. Volumul este însoțit de un CD cu același titlu, în care Augustin Frățilă cântă 15 cântece compuse pe versurile proprii, care ar fi trebuit să fie al treilea CD din seria începută cu “Așa am trăit” și “Mai sunt pentru că el mă este”, apărute în 2005 la aceeași editură MNLR. Toate versurile cântecelor se găsesc în partea a doua a volumului.
La realizarea acestei cărți-document au contribuit poetul Eugen Suciu, criticul de teatru Ioan Cristescu, sculptorul Mircea Spătaru și, în primul rând, graficianul Mircia Dumitrescu care a realizat nu numai grafica volumului, ci l-a și însoțit cu o seamă de imagini ale unora dintre sculpturile sale. Surpriza este publicarea unui desen realizat de Mircia Dumitrescu la aniversarea celor 50 de ani ai poetului Nichita Stănescu, în desen apărând, pe lângă Nichita, Florin Pucă, Klara Tomas Blaier, Ioana Bulcă, Grigore Hagiu, Augustin Frățilă, Vlad Ciobanu, Gheorghe Tomozei, Aurel Covaci și Gheorghe Pituț. Nichita Stănescu și Augustin Frățilă au fost foarte apropiați, în 1981 au realizat împreună un disc cu cântece compuse de Frățilă pe versurile lui Stănescu. Volumul a fost lansat în cadrul unui eveniment legat de comemorarea morții lui Nichita Stănescu, la care au participat foarte mulți dintre prietenii celor doi poeți.
“În curtea du pavajul gri” este deschis de o prefață semnată de Stelian Țurlea, “În pas cu Augustin Frățilă”, pe care o publicăm în cele ce urmează.
Nu mai țin minte când l-am întâlnit prima oară pe Augustin Frățilă, oricum se întâmpla cu multe decenii în urmă, prin anii 70, sunt convins că nici n-am reținut prea multe, poate doar ochii sau aerul lui, așa l-am recunoscut ușor când l-am revăzut mai târziu. E foarte posibil să-l fi zărit în curtea cu pavajul gri despre care vorbește în această carte, am întâlnit acolo incredibil de mulți oameni, pe foarte mulți i-am admirat. Drumurile noastre au fost total separate multă vreme. Ce știu cu certitudine este că, mult după revoluția din decembrie 89 sau ce-o fi fost, l-am reîntâlnit și mi-a făcut plăcere să-l zgândăr să-mi povestească despre proiectele lui, teribil de puține după părerea mea. Era o contradicție enormă în el: lucra ca un apucat ca redactor, pentru alții adică, mărturie stau reușitele lui de editor, despre care evita să vorbească; dar cărțile lui personale erau puține, dacă n-aș fi intuit ce tumult se ascundea sub masca de boem aș fi putut crede că nu prea mai are ce spune, că s-a epuizat. Și nu era deloc așa. Și ca firi, și ca putere de lucru eram cu totul diferiți, ne tachinam la nesfârșit.
I-am propus într-o zi să-mi scrie un serial pentru Ziarul de Duminică, orice, două file pe săptămână, nu mai mult, mi-a râs în nas, nu se poate angaja într-o muncă de sclav pentru “ziarul meu”. Până la urmă l-am convins să aștearnă pe hârtie amintirile lui literare, portretele nenumăraților confrați pe care îi cunoscuse. Făcusem un plan, când avea să încheie textul, promiteam să i-l public la Editura Fundației Pro (defunctă între timp), eram și acolo tartor. Știind prin câte trecuse, pe câți cunoscuse, îmi închipuiam cu naivitate că vor fi în final câteva volume. M-am convins curând că era un chin pentru el să scrie, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, ci pentru că o acribie fără dubiu copleșitoare chiar și pentru mine îl făcea să adaste asupra fiecărei vorbe, fiecărei propoziții, fiecărei imagini și să nu le dea drumul în lume decât dureros de târziu, parcă cu sentimentul că el însuși se împuținează cu fiecare episod pe care mi-l trimitea prin email. După 35 de săptămâni a abandonat, recunoscând că mai are mult de spus, dar rugându-mă să luăm o pauză. Vom continua după o vreme. N-a mai fost acea vreme.
Acum, când am recitit aceste texte, înaintea apariției, în sfârșit, în volum, constat că toate intuițiile mele aveau un fundament, fără să-l fi observat la tipărirea în ziar. Lui Augustin Frățilă îi era frică, cum spune de la început, de a nu stârni, cu vorbele lui, “realitatea doar amorțită a întâmplărilor”, de a nu descoperi “dimensiunea nimicniciei” sale. Constatase că, “până la o anumită vârstă, memoria mea este intactă, ca-ntr-o bibliotecă în care știi precis unde să întinzi mâna după volumul respectiv.” Se temea să nu tulbure liniștea de sanctuar a bibliotecii. Mai ales se temea ca nu cumva amintirile sale să pară o competiție – “M-au terorizat competițiile, atât în sport, cât și în viață, momentele în care trebuia să demonstrez ceva, cuiva.” Aștepta din partea interlocutorului care îi solicita amintiri scrise repetate dovezi că textele sale erau pur și simplu unicat, valoroase prin ele însele și nu prin cele dezvăluite prin comparație cu amintiri similare.
Ce povestește el e o lume familiară unuia ca mine, dar și o atmosferă de roman pentru orice alt cititor, indiferent de implicare sau de vârstă. Școala într-un oraș de provincie unde nu se întâmplă nimic pe plan cultural, voința tânărului de a reuși în ciuda dosarului “nesănătos”, primele iubiri sunt elemente generale, s-au mai petrecut și cu alții. Augustin Frățilă devine unicat când ajunge la București, încă elev, și găsește cămin, prima oară, în strada Grigore Alexandrescu 21, o curte cu pavajul gri, cu poartă mare, verde, din tablă, o alee care ducea în fundul curții acoperită cu o boltă de viță. “Cum intrai, în stânga era o casă lungă, pe un singur nivel, cu soclu înalt și două intrări – sau ieșiri – după caz. Sub geamul de la camera mare era o măsuță cu un scaun la care, după-amiaza, ședea un bărbat între două vârste, masiv, cu un început de chelie și un țigaret din lemn de cireș înfipt între dinți – mereu, aveam să constat, de câte ori plecam, dimineața, ori mă întorceam. Auzeam de dincolo de poartă răpăitul mașinii de scris ca pe un ritm nou, la care mi-am dat seama că jinduiam. Îmi dorisem mereu o mașină de scris. Nu știam eu prea bine de ce, dar eram sigur că-mi trebuie! Bărbatul (l-am salutat politicos și mi-a răspuns ridicându-și o clipă ochii de pe clape) era locatarul casei pe lângă care treceam – Covaci, ne spusese Lidia cum îl cheama – pentru a ajunge în fundul curții, unde se deschidea o mică grădină de flori, în spatele căreia se afla imobilul cu două etaje unde stătea armeanca, madam Unanian, gazda mea.”
E prima întâlnire cu traducătorul Aurel Covaci, pe care îl va evoca pe larg (“Aurel Covaci era un ardelean autentic, ușor ciufut la prima impresie, sceptic până la proba contrarie, destul de tăcut chiar și în conversație, preocupat, credeam eu, doar de traducerile lui, de casa și vița lui de vie pe care o bibilea toată vara, de vodca și roșiile de pe acoperiș, unde, cu multă trudă, încropise de-o gradină de legume, cărând acolo pământ și răsaduri pe care le vizita zilnic, cocoțându-se pe tabla alunecoasă.”) În casa acestuia avea să cunoască o mulțime de tineri scriitori, muzicieni, artiști plastici – “Se făceau chefuri la Covaci; de multe ori când mă întorceam acasă, serile, treceam printre invitați de tot felul, răspândiți din stradă până în fundul casei. În ultimul timp rămâneam câteva minute, invitat fiind la un pahar și la o vorbă, dar cam atât. Aurel era extrem de jovial și deschis, un alt om parcă față de cel de dimineața, care abia-abia deschidea gura să mă salute (în cazul fericit în care mă vedea!). Uneori juca șah cu Nicolae Velea, la o măsuță de pe alee, lipită de casă, punând pe caldarâm mașina de scris căreia îi lua locul tabla respectivă. N-am reținut numele când mi l-a prezentat prima oară, dar m-a frapat individul macrocefal care bombănise ceva, dând din cap a aprobare, tolerant, dar și sătul de alde ca mine, probabil. Dar ca să mi se intipărească mai bine numele, când l-am întrebat mai apoi pe Aurel ce scrie domnul respectiv, mi-a dat o cărțulie, recomandându-mi-l drept <<unul dintre cei mai buni prozatori în viață>>. Zbor jos se numea cartea și, într-adevăr, Covaci nu vorbea aiurea.”
După casa din Grigore Alexandrescu au urmat alte case, cămine studențești, cenacluri literare, pe toate le evocă în măsura în care au lăsat o urmă în viața sa.
Augustin Frățilă îi descrie pe mulți dintre cei întâlniți în curtea cu pavaj gri, dar și prin alte părți ale Bucureștilor, n-are rost să-i înșirui aici, îi veți găsi la lectură. Cu unii doar a conviețuit, cu alții a fost prieten, altora le-a fost apropiat ca un frate. Portretele sale sunt fulguratice, dar surprind esențe, iar scenele rămân memorabile. Cu unii împărtășea poezia, cu alții cântecul, nu uită să spună cum târa chitara după el, cum nu s-au lăsat până nu le-a ieșit, lui și lui Nichita Stănescu, de-un disc, pe la sfârșitul anilor 70. Unui cititor ca mine, care a cunoscut parțial acea lume, amintirile lui Augustin Frățilă mi-au stârnit un fior, au înviat chipuri care se pierduseră în neguri – Nichita Stănescu, Aurel și Stela Covaci, Constantin Crișan, pictorița Luminița Tudor (care îi va fi o vreme soție) și mulți, mulți alții. Novicelui, amintirile acestea îi vor ridica un colț de perdea lăsată greu peste o lume care a trăit și a visat cu o frenezie greu de povestit, peste oameni despre care citim acum prin manuale și cărți de cultură și ale căror nume au rămas prin ceva. Un privilegiu.
Un privilegiu de care și Augustin Frățilă era conștient: “Cam așa erau mobilați anii mei optzeci; cu ființe dragi, cu strofe din poemele unuia și altuia, cu povestea vieții fiecăruia, dar și cu mâna pe clanța ușilor ce le închideam pentru ultima oară, sperând că voi deschide o alta cât mai curând.”
Fotografiile 4 și 5 de la eveniment au fost realizate de Adrian Grigorescu.