M-am mai gândit și rămâne cum am stabilit: nu mă interesează viața privată a creatorilor.
Un banc celebru cu Radio Erevan rezumă perfect tot ceea ce e de spus pe acest subiect: – Este adevărat că Piotr Ilici Ceaikovski a fost homosexual? – Da, dar noi nu pentru asta îl iubim.
Nu-l iubesc și nu-l prețuiesc pe Mihai Eminescu pentru că a suferit din dragoste, pentru că a fost trădat, pentru că era mai degrabă sărac, pentru că a ajuns – în condiții neelucidate – internat într-un ospiciu sau pentru că a murit tânăr.
Îl iubesc și-l prețuiesc pentru ceea ce a gândit și a scris.
Nu mă interesează absolut deloc dacă în spatele unei pagini dramatice de literatură se ascunde o experiență frustrantă a autorului, a unei cunoștințe de-a lui, o poveste auzită cine știe pe unde sau – cum malițios comentează Sommerset Maugham – o criză de ficat care l-a făcut să scrie cu durere.
Produsul artistic este singurul lucru care mă interesează.
Știu și înțeleg că în majoritatea semenilor mei există o pornire irepresibilă de-a se uita pe gaura cheii și de-a ciuli urechea atunci când se ceartă vecinii. De aceea și au atâta succes tabloidele. Pe mine nu mă pasionează ce-a mai făcut Bote la el acasă, nu pentru că-l consider pe Bote sub nivelul preocupărilor mele, ci pur și simplu pentru că nu mă pasionează nici ce-a făcut la el acasă Pleșu.
Nu judec pe nimeni. Nu susțin că atitudinea mea e cea corectă. Dar nu pot să nu observ că intruziunea în viața privată a personalităților are o serie de probleme de fond. În primul rând, oferă o perspectivă dezechilibrată asupra istoriei culturii, căci dacă despre Eminescu vom afla probabil la un moment dat și ce dimensiuni anatomice intime avea și în ce fel se reflectă ele în „Luceafărul”, sunt slabe șanse pentru analize similare în cazul lui Vergiliu sau chiar al lui Omar Khayyam. În al doilea rând, se știe că de multe ori admiratorii descoperă într-o operă lucruri substanțial diferite față de ceea ce intenționase creatorul să arate – asta fără a amesteca aici factorul vieții private, strict la nivelul operei, d-apăi dacă ne mai băgăm și nasul în toaleta lui.
Evident, dezinteresul meu are și zone de excepție. Sigur că mă interesează viața privată a creatorului atunci când am în față un jurnal de memorii. De asemenea, dacă nu doresc să aflu nimic legat de viața intimă, sex, alcool, droguri etc., nu mi-e indiferent, în schimb, dacă autorul e criminal.
În rest, de pildă, Petru Popescu rămâne pentru mine cel mai valoros prozator român, iar faptul că a avut o relație cu Zoe Ceaușescu mă interesează doar în măsura în care, drept consecință, pot afla – din „Supleantul” – unele detalii documentare pe care nu le știam din alte surse. Dar asta numai pentru că, de fapt, romanul este non-ficțiune. Dacă ar fi schimbat locul acțiunii și numele personajelor l-aș fi citit strict ca pe un roman – mai bun sau mai rău.
Și aici e o mică problemă. Am constatat că prea puțini oameni au disponibilitatea de a intra într-o convenție. Degeaba ai pune pe prima pagină, ca pe generic la film, „Faptele și personajele din această carte sunt imaginare. Orice asemănare…” – cititorul MOARE să încerce să-și dea seama „cine e în realitate Țața Florea” și dacă scriitorul s-a îmbătat sau nu la 12 ani așa cum se-ntâmplă cu eroul principal.
Trecând peste
„Astea toate te apropie de dânșii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”,
senzația mea este că mulți receptori ai artei simt cumva nevoia să se strecoare în pat cu Mihai Eminescu ca să-l înțeleagă mai bine.
Eu, nu.