Capra vecinului e bine-sănătoasă, chiar dacă nu mai stă tot timpul cu coada pe sus. Produce feta cu nemiluita, apare când nici cu gândul nu gândești pe pantele pline de levănțică și cimbru de pe marginea vreunei plaje aurii sau se pune în mijlocul drumului de ți-e și frică să accelerezi cu mai mult de 20 km la oră. Oricum, e clar că se simte bine, oricât ne-am strădui noi să ne-o închipuim cu copitele în sus și cornițele înfipte la rădăcina ierbii. Capra din Grecia zburdă în continuare, sfidând cu bărbuța-i obraznică toate tablourile negre în care o pictează presa de la noi. V-o spune un om care tocmai s-a-ntors din țara ei de baștină și care a văzut-o cât de vital și grațios se mișcă.
Presa de la noi, și aia serioasă, și aia mai frivolă, se-ntrece
în descrierea tragediei prin care trece Hellada (sigur, ea a
inventat tragedia, dar din asta nu trebuie înțeles că trebuie să o
și performeze la nesfârșit…). Insulele i-au fost, pasămite,
cumpărate de nemți, porturile au fost amanetate chinezilor, în zare
se vede amenințătoare flota cotropitorilor coreeni. Asta ca să nu
mai vorbim de dușmanul dinlăuntru: anarhiștii autohtoni stau la
pândă, cetățenii atenieni au făcut din grevă o formă de muncă,
economia se prăbușește într-un an așa cum nu s-a prăbușit
Erechteionul într-o eternitate. Până una-alta, cu ochiul liber și
lipsit de prejudecăți al turistului de ocazie nu se vede decât
năvala “coloniștilor” români, sârbi, ucraineni, slovaci, dar și
nemți, italieni (sic!) sau francezi.
Apropo de aceștia din urmă, care declară că iubesc Coasta de Azur
mai mult decât orice alt punct de delectare estivală din lume, îmi
amintesc o poveste din iarna anului trecut, relatată de presa
Hexagonului: la Palais de Tokyo, după un vernisaj simandicos, toată
snobilimea și intelighenția Parisului s-a strâns într-o sală de
recepție. După Beluga caviar și votcă dreasă cu Veuve Clicquot, a
venit momentul despărțirii. Cineva aruncă întrebarea: Cine merge la
vară în Grecia? Mâinile, aproape fără excepție, se ridică vesel în
sus, vestind un corolar limpede: “Ne vedem la vară în
insule!”
Lumea adoră Grecia, lumea merge în Grecia, lumea tânjește după
Grecia, Grecia a ajuns trendy până și pentru răsfățatul și
năzurosul Paris. La noi, în schimb, e de bonton să declari că
Grecia e falimentară și că trebuie cu orice chip evitată. Anul
trecut avea epidemie de bruceloză (mizerie scornită, pare-se, de
bulgari, și preluată cu iresponsabil entuziasm la nord de Dunăre),
acum zvonurile vorbesc, insistent, nevrotic, despre atentate, greve
interminabile, lume care moare de foame. Sigur, lucrurile nu stau
pe roze, Grecia se resimte, poate mai puternic decât alte state
europene, de pe urma crizei, dar respiră încă viguros, pentru că
are un plămân într-un cer fără nori și altul în apa Egeei, cu tot
oxigenul ei albastru.
Grecia are poate mai puțini turiști, dar nu pentru că ea oferă mai
puțin, ci pentru că turiștii din toată lumea sunt mai săraci și
nu-și mai pot oferi Grecia. Grecia a luat măsuri de austeritate,
dar nu a ajuns, precum sănătoasa Germanie, să propună taxa pe
obezitate. Grecia, în ritmurile ei mai lente, cu oamenii ei
aplecați deasupra apelor și obișnuiți să aștepte cu zilele până le
intră ceva în năvod, știe să spere și, în plus, să atragă magnetic,
halucinant, visele celor care știu s-o iubească (o paranteză pentru
un proverb venit din puțul gândirii atice: “Iubind ceea ce nu se
cade să fie iubit, vei ajunge să nu mai iubești ceea ce merită
toată iubirea”).
Sunt unul dintre aceștia și, în momentul în care scriu aceste
rânduri, stau la malul Mării Negre, neavând, teoretic, niciun motiv
să-mi imaginez că marea e în altă parte.
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universității București, Facultatea de filologie, secția română-portugheză. Redactor principal (și, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor și art-director la diverse publicații din țară. A semnat mai multe volume de traduceri și un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 – editor executiv la Ziarul de Duminică.