Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl emoționează
pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund în serialul
de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje
angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare.
Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice”
(replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr
generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul
binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul
îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de
mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a
înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de
literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și
opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește
de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul
oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet,
mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția
estetică.
– Cunoscând cauzele neartistice ale artei nu profanăm actul
creației și nici nu distrugem climatul de evlavie necesar
receptării, ci, dimpotrivă, augmentăm emoția estetică și o
fundamentăm.
– Și care ar fi, după părerea ta, aceste cauze? De fapt, bănuiesc.
Există deja o propoziție celebră (a lui Decimus Junius Juvenalis:
Facit indignatio versum) care de două milenii ne tot atrage atenția
asupra resurselor de expresivitate din actul indignării. Un om
indignat se dovedește întotdeauna mai elocvent decât unul împăcat
cu sine și cu cei din jur.
– Nu întotdeauna, ci numai atunci când omul în cauză are o
elocvență înnăscută sau dobândită; indignarea nu creează talent, ci
doar îl pune în valoare, îi oferă prilejul să se manifeste, îi
asigură energia vitală despre care vorbeam. Dar nu ne putem opri cu
exemplificarea la atât. În afară de indignare, există numeroase
alte elanuri ale ființei care pot fi folosite (așa cum sunt
folosiți curenții de aer de către corăbiile cu pânze) pentru
desfășurarea talentului. De obicei este vorba de variante ale
dorinței arzătoare de a acționa asupra semenilor. Pentru a seduce o
femeie greu accesibilă, pentru a incrimina o faptă odioasă, pentru
a convinge mari mulțimi să adere la o doctrină, pentru a impune
recunoașterea eroismului cuiva și pentru încă multe alte tentative
de modificare a atitudinii celor din jur este nevoie de… aptitudini
artistice. Imitația inventivă – pe care o consideram esența artei –
se dovedește extrem de eficientă pentru atingerea unor scopuri cu
totul străine de artă. Dacă vrei să acreditezi ideea că un anumit
bărbat a săvârșit fapte de vitejie pe câmpul de luptă nu este
deajuns să spui “fapte de vitejie”, ci trebuie să le descrii cu
simț dramatic și să-i faci pe ascultători să aștepte cu sufletul la
gură sfârșitul istorisirii…
– …Iar dacă mai și precizezi că bărbatul are un călcâi vulnerabil
îți poți intitula povestea Iliada!
– De asemenea, în caz că ții cu tot dinadinsul să-i transmiți unei
femei ceva din ardoarea ta erotică simpla declarație “te iubesc” nu
va avea eficiența necesară; singura soluție va fi să născocești o
situație impresionantă, descriind de exemplu o noapte lugubră în
care tu, sfâșiat de durere din cauza nerealizării amoroase, îți
strigi deznădejdea în solitudine…
– …eventual mai adaugi și un croncănit în engleză, nevermore, și
atmosfera-i gata!
– Sau, în sfârșit, dacă vrei să-i înfricoșezi pe răufăcători cu o
pedeapsă cumplită n-ai nici o șansă să-ți atingi scopul
vorbindu-le, pur și simplu, de o “pedeapsă cumplită”; trebuie să
reprezinți caznele…
– …Sigur, ca în Biblie!
– Bineînțeles că am simplificat mult mecanismul psihologic al
producerii discursului elocvent, dar în esență așa se prezintă.
Fiindcă tot ai adus în discuție Biblia, îți amintesc că are o
remarcabilă valoare literară, deși nu aceasta este la origine
menirea textelor sfinte. Biserica a folosit adeseori forța
literaturii (a artei în general: muzică, pictură, scenografie,
coregrafie, arhitectură) ca un mijloc pentru atingerea unor scopuri
pur religioase. Și a ajuns chiar, în această privință, la o
adevărată virtuozitate, superioară multora dintre tehnicile
propagandistice folosite azi în lume de puterea laică.
– Judecând astfel, ar trebui să credem că grațioasa literatură se
numără printre formele de exercitare a puterii…
– Se numără și, ca dovadă, intră uneori în rivalitate cu puterea
politică. Dar elanul vital care generează literatură nu este numai
năzuința de a-i domina pe semeni. Cineva căruia i-a murit mama și o
evocă în cuvinte obsesive n-o face pentru a manipula conștiința
unui interlocutor, ci pur și simplu pentru a-și satisface lui
însuși nevoia de-a o mai vedea pe ființa iubită.
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg,
publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947.
Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria
literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au
scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu
Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un
metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul
APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria
literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” –
Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com