După o viață tumultoasă și adesea istovitoare, cu presiunea predării zilnice, cu superficialitatea care e inclusă în relatarea rapidă a evenimentului, gazetarul privește în gol: rămân atât de puține lucruri în urma lui, ar fi vrut să aprofundeze câteva subiecte, dar parșiva meserie nu i-a lăsat niciodată răgazul necesar. Societatea de consum s-a exersat întâi în jurnalism și a căpătat proporții apocaliptice tot aici – aproape tot ce se face e pentru aici, pentru acum, pentru 24 de ore sau chiar mai puțin. Palidă consolare că materia publicistică de acum va căpăta valoare -documentară – odată cu trecerea timpului și va fi citită cu lăcomie peste o sută de ani.

Sunt puțini jurnaliști care pot rupe acest cerc vicios al meseriei lor. Și și mai puțini sunt jurnaliștii români care, scânteindu-le un subiect, au tenacitatea, harul și șansa de a-l urmări, de a-l adânci și de a-l face să lumineze mai mult decât o emisiune sau o ediție.
Mircea Pospai este unul dintre norocoși. Jurnalistul de la Radio Craiova nu a fost un risipitor cu ceea ce puteau fi doar efemeridele activității sale publicistice, adunându-și în volume multele reportaje, investigații sau consemnări realizate ca sarcini de serviciu.
Cred însă că a dat lovitura jurnalistică abia acum, cu o carte ce s-a adunat din zeci de emisiuni și zeci de ore de convorbiri cu Tudor Gheorghe realizate săptămânal la radio. Tomul se cheamă “Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” și a apărut la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Practic, este o biografie a lui Tudor Gheorghe, este un Tudor Gheorghe povestindu-și viața provocat de către jurnalist.
Gospodărește, cronologic, cu bogate informații și fapte de viață care capacitează cititorul ca un roman de aventuri, vie acum și vie și în viitor ca importantă sursă de informații pentru orice cercetător al lumii teatrului românesc. Tudor Gheorghe are o memorie fabuloasă nu neapărat doar afectivă, readucând, așadar, nu numai atmosfera anilor ’60 din lumea viitorilor actori, evocă în portrete oamenii pe care i-a avut aproape, nu numai Craiova debutului său actoricesc sau a modului în care se făceau repartițiile absolvenților de teatru în anii ’60, ci și repertorii, distribuții, regizori. Sunt informații care s-ar fi obținut cu greu, cercetându-se programe, afișe, cronici, jurnale.
Chiar și în ciudata, misterioasa lume a teatrului, atât cea vizibilă pe scenă cât și, sau mai ales, cea din culise, nu există totdeauna câte un pasionat care să noteze zilnic ce se petrece așa cum a făcut-o Candid Stoica pentru Teatrul de Comedie în al său admirabil jurnal publicat cu titlul “Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei”.
“Tudor Gheorghe. În umbra menestrelului” nu se poate povesti. Pentru că ar însemna să rescrii cartea aproape în întregime. Iar a decupa secvențe ar însemna să comiți o nedreptate unora alegând altele. Principala calitate este dată tocmai de cascada de întâmplări, de evocări, de portrete care fac lectura palpitantă. Poți fi de acord sau nu cu unele afirmații, te poți îndoi de veridicitatea unor scene, dar în niciun caz nu te plictisești. Descoperi un Tudor Gheorghe pe de o parte așa cum îl știai de pe scenă, deștept, tăios, hâtru, admirabil cunoscător al poeziei române, adesea melancolic și nostalgic, dar și unul pe care doar îl bănuiai – întors către sine, reținut în a-și exterioriza trăirile profunde, amărăciunile unei existențe nu totdeauna mergând din triumf în triumf.
Din acest punct de vedere titlul îmi pare de o ambiguitate fericită. Primul înțeles ar fi cel al unei modestii cu care jurnalistul se așază față de interlocutorul său, în umbra uriașei sale staturi artistice, un artist al cărui nume îl așez și-l rostesc astfel: Maria Tănase – Tudor Gheorghe – Gheorghe Zamfir. Desigur, un jurnalist deștept știe să se așeze discret vizavi de un astfel de subiect, lăsându-l să ocupe prim-planul, să asculte și să intervină doar spre a-l stârni în a continua confesiunile și povestirile sale. Orice om se destăinuie în fața cuiva în care are încredere. Cu atât mai mult un artist, o personalitate aduce la lumină trăiri, fapte, gânduri nerostite până atunci numai dacă are deplină încredere în jurnalist, în capacitatea sa de a reda fidel, fără distorsiuni și fără interpretări deformatoare, spusele lui.
Mircea Pospai a reușit să fie un bun ascultător, capabil să-l facă pe Tudor Gheorghe să-și aducă aminte lucruri pe care probabil nu și-ar fi imaginat că sunt atât de vii în memoria lui, dar și un bun scriitor, care nu i-a trădat spiritul, adevărul celor spuse.
O a doua înțelegere a titlului este cea a nostalgiei lui Tudor Gheorghe: în umbra menestrelului a stat un actor. Un tânăr actor ce pornise admirabil în teatru, dar care nu s-a împlinit așa cum semnele și astrele talentului său o arătau. Este tema ce apare așa cum se ivește și o temă simfonică, uneori discret, abia auzit, alteori ieșind puternic la lumină. Dar mereu și mereu prezentă. Și care face din această carte romanul unui vis frânt, dar niciodată pierdut.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.


Subiecte #Reportaj