Muzeul Literaturii Române a inițiat în toamna trecută o serie de conferințe, simpozioane, evocări, comemorări – nici nu știu prea bine cum să le numesc. Nu le pot numi exact – și de aceea nici nu am putut să scriu imediat, la cald cum se zice, reportericește – pentru că încărcătura lor emoțională este mare pentru cei care participă indiferent că sunt în sală ori în față sălii.
Rotonda expune fotografii, în sală sunt prieteni, colegi, apropiați. Se creează o lume virtuală în care cel evocat pare să nu fi plecat niciodată dintre noi, iluzia se menține câtă vreme se vorbește, pentru ca mai apoi să îți dai seama, dureros, că amintirea nu poate înlocui viul, existentul.A fost Gheorghe Crăciun, este Mircea Nedelciu, vor fi Ion Stratan și Ioan Flora. Viața, literatura și moartea îi leagă dureros pe toți. Au fost filologi, au trăit viețile tumultuoase ale studenției bcuureștene și ale cenaclurilor – dacă nu am avut reviste samizdat, noi, românii, am avut cenaclurile ca reviste vorbite, agore nu numai literare ci și sociale ori politice, un fenomen de care se vorbește prea puțin dincolo de lumea literară -, au publicat cărți în contra canonului comun al epocii, au îndrăznit, nu au făcut compromisuri majore cu scrisul lor, au ars rapid, niciunul dintre ei nedepășind 60 de ani de viață. I-ar fi împlinit George, Mircea și Ioan 2010, Nino – abia de-ar fi făcut 55. Nu numai atât, dar au plecat cu ani buni înainte să-i împlinească!
Cu George, Mircea și Ioan m-am întâlnit în 1970 la cenaclul Junimea. Erau mai mari decât mine și, dacă nu ar fi fost duminicile junimiste, la Universitas sau în podul facultății la Club Litere, nu știu dacă i-aș mai fi cunoscut. Eu eram bucureștean, ei – căminiști. După cursuri, eu luam 109 și mă afundam în cartierul meu – pe care mi-era greu să-l părăsesc cu toate ale lui: străzile, amicii, amintirile, siguranța -, în timp ce ei se îndreptau spre cămine cu opriri mai lungi sau mai scurte la Colombo, la cârciuma Operei, la Tosca sau la Codrii Cosminului, după buget (întotdeauna sărac) și după vremea de afară. Ei continuau să pună literatura la cale, se tăiau în săbiile minților lor ascuțite, fiecare venind cu lada de zestre a pasiunilor și temperamentului, armonizându-se până la a deveni comune; mari și buni cunoscători de muzică și filme, investigând realitatea prin lentila aparatului de fotografiat -tehnici de fotografiere, efecte, vizualizarea, redarea a ceea aparatul de înregistrează/captează fără discriminare, secvențialitatea lumii și posibilitatea de a-i conferi semnificație prin montaj sunt lesne de decelat în prozele lui George și Mircea, iar, într-un reflex târziu, le aflăm în ultimul volum de poeme ale lui Ionică.
Sigur, eu l-aș fi adăugat în suita asta de evocări și pe un alt dispărut, tot din «gașcă», tot din lumea noastră: Ioan Lăcustă, Meșterul, care și el se grăbi să plece la puțin timp după ce împlinise 60 de ani și imediat după ce ieșise la pensie. Dacă tot au fost solidari în căminele studențești, în gândul că vor primeni literatura română, în cărțile și în biografiile lor, mi se părea firesc să fie solidari și în Rotonda Muzeului Literaturii Române!
Temperamentele lor diferite nu se ciocneau ci se armonizau pentru că, toți, aveau un cult al prieteniei. Spiritul de arhivar al lui George (nu lăsa nimic să se piardă: scrisori de la ei, poeme în ciorne pe foi de hârtie ce ar fi luat drumul coșului de gunoi, fotografii) aducea ordine în boema tumultoasă a Meșterului, dedat pe atunci plăcerilor cafelelor de la Colombo, conversațiilor cu iz rusesc cu necunoscuții din cârciumi, jovialitatea lui Mircea dezarmorsa izbucnirile, imprevizibile, de vulcan ale lui Ionică, altfel și el, până în momentele alea, un bonom gata oricând să împace orice conflict, punând alături de figura lui rotundă și lucind de o lumină blândă accentul de bănățean molcom : «las’, pretene, las’ așa».
Desigur, viața nu e o o ilustrată colorată în roz, iar o prietenie nu înseamnă numai clipele idilice ale comuniunii de idei și speranțe. Vor fi fost divergențe, rupturi de mai scurtă sau de mai îndelungată durată, se vor fi ivit multe scântei în dispute nu numaidecât literare. Nu s-au transformat nici în ranchiuni, nici în invidii și nici în despărțiri ireversibile. Ceea ce îi unea, ceea ce i-a unit trei-patru decenii a fost mult mai puternic decât ceea ce i-ar fi putut dezbina. Cu toții și-au păstrat până în ultima clipă candoarea, fervoarea și bucuria specifice tinereții. De aceea, nici nu își arătau vârsta, astfel încât dincolo de vârsta înscrisă în buletin la care au dispărut (ea însăși nedrept de timpurie), când mi-i amintesc, mi-i amintesc ca pe oameni tineri, extrem de tineri, nedrept de repede plecați.