Prolog
2007
Când el iese din baie, ea e deja trează, tolănită, în capul oaselor, între perne și răsfoind pliantele turistice de lângă pat. Poartă unul dintre tricourile lui, iar părul ei lung e ciufulit intr‑un fel care pe elîl face să‑și amintească visător de deliciile nopții trecute. El stă în picioare la marginea patului, savurând amintirea acelor clipe minunate, în vreme ce‑și freacă rapid părul cu un prosop.
Ea ridică ochii de pe o broșură și strâmbă din nas. Poate că e puțin cam mare pentru un asemenea gest copilăresc, dar asta nu o face mai puțin drăgălașă.
– Chiar trebuie să facem ceva care să implice hălăduitul prinmunți sau traversarea a cine știe ce râpă periculoasă? E prima vacanță adevărată pe care o petrecem în doi, și în pliantele astea nu văd nici măcar o singură excursie în care să nu fii nevoit să te arunci de undeva sau – se preface ea că tremură– să stai înfofolit în pulovere de lână!
Ea aruncă broșura din pat și‑și întinde brațele de culoarea caramelului peste cap. Are o voce răgușită, mărturie a orelor de nesomn. – Ce‑ai zice de o stațiune de lux din Bali? Am putea sta pe plajă…. ore întregi, răsfățați… Ar fi niște nopți lungi și relaxante… – Nu‑mi place genul ăsta de vacanță. Trebuie să fac ceva… – De pildă, să te arunci din avion. – Nu spune că nu‑ți place un lucru până nu l‑ai încercat! – Dacă pentru tine tot nu contează, cred că nici n‑am să‑l încerc.
Cămașa, ușor umedă, i se lipește de piele. Își aranjează părul cu un pieptene și apoi își deschide telefonul mobil, tresărind la vederea nenumăratelor mesaje care dau năvală pe ecranul minuscul.
– În regulă, zice el. Trebuie să plec, te poți servi și singură cu micul dejun.
Se apleacă peste pat și o sărută. Trupul ei e cald și senzual, răspândind un parfum plăcut. El îi plimbă degetele peste ceafă, inspirând cu nesaț mirosul, iar gândurile i se amestecă în minte când ea îl cuprinde cu brațele pe după gât, trăgandu‑l în pat. – Plecăm undeva la sfârșitul săptămânii?
El se smulge cu regret din îmbrățișare. – Totul depinde de tranzacția asta. Deocamdată, nu sunt sigur de nimic. Dar e posibil să fiu nevoit să ajung la New York. Oricum, am putea lua o cină drăguță pe undeva joi, ce spui? Tu alegi restaurantul. Combinezonul lui de motociclist, din piele, e agățat în cuierul de pe ușă, și el se întinde să‑l ia. Ea îl privește cu ochi mijiți:
– Hm, cină! Cu sau fără domnul BlackBerry? – Poftim? – Domnul BlackBerry mă face să mă simt în plus, spune ea, strâmbând iar din nas. Am impresia întotdeauna că mai e cineva cu noi, care dorește să‑ți capteze mereu interesul. – O să‑l dau pe silențios.
– Will Traynor! pufnește ea. Trebuie să existe și momente când îl poți închide de tot.
– Dar azi‑noapte nu l‑am închis? – Daaa, doar după mari presiuni…
– Așa se numesc acum? rânjește el, satisfăcut și își pune combinezonul. Vraja pe care Lissa o exercita asupra imaginației lui e, în sfârșit, destrămată. Își aruncă jacheta de piele peste umăr și‑i trimite o bezea cu vârfurile degetelor, din ușă. Pe BlackBerry are douăzeci și două de mesaje, primul trimis de la New York la ora 3:42 noaptea. Vreo problemă juridică. Ia liftul până în parcarea subterană, încercând să se pună la curent cu cele întâmplate peste noapte. – ᾿Neața, domnule Traynor! Paznicul iese din ghereta lui acoperită cu un material impermeabil, deși aici nu plouă niciodată. Will se întreabă uneori ce‑o fi făcând el acolo în primele ore ale dimineții, cu ochii zgâiți la ecranele cu circuit închis, la strălucitoarele mașini de 60 000 de lire sterline bucata, care nu se murdăresc niciodată. Își îmbracă jacheta din mers, în timp ce‑l întreabă:
– Cum e pe‑afară, Mike? – Groaznic, domnule! Plouă cu găleata.
Will se oprește. – Serios? Deci nu prea e vreme de mers cu motocicleta?
Paznicul scutură din cap. – Nu prea, domnule. Poate doar dacă aveți vreun acoperiș gonflabil la motocicletă. Sau dacă vreți să vă sinucideți… Will își privește motocicleta, apoi își dă jos combinezonul de piele. Indiferent ce crede Lissa, el nu e omul care să‑și asume riscuri inutile. Descuie cutia mare din spatele motocicletei și înghesuie combinezonul acolo, apoi încuie la loc și‑i azvârle cheile lui Mick, care le prinde, îndemânatic, în pumn.
– Te rog, ia‑le și strecoară‑le pe sub ușa de la apartamentul meu.
– Nici o problemă. Vreți să vă chem un taxi?
– Stai aici, n‑are nici un rost să ne plouă pe amândoi. Ies singur! Mick apasă pe buton pentru a deschide bariera automată, și Will se avântă înainte, ridicând un braț în semn de mulțumire. Este încă întuneric și plouă des, cu fulgere și tunete, dar, deși abia e trecut de șapte și jumătate dimineața, traficul din centrul Londrei e deja un coșmar. Will își ridică gulerul în jurul gâtului și pășește pe stradă către intersecție, unde are toate șansele să găsească un taxi liber. De atâta ploaie, asfaltul lucește, reflectând lumina cenușie a zorilor. Înjură în gând văzând alți indivizi la costum aflați deja la marginea trotuarului, în așteptarea unui taxi. De când naiba se scoală toată Londra așa de devreme? Parcă toată lumea a avut aceeași grijă ca și el. Tocmai se întreabă unde anume să stea pentru a fi cât mai
bine poziționat, când sună telefonul. Rupert. – Da, sunt pe drum. Încerc să găsesc un taxi.
Observă un taxi cu o firmă portocalie apropiindu‑se, pe partea cealaltă a drumului, și o ia la fugă intr‑acolo, sperând că nu l‑a mai văzut nimeni. Un autobuz huruie pe lângă el, urmat de un camion ale cărui frâne scârțâie groaznic, aproape asurzindu‑l.
– Nu te aud, Rupe! strigă el, încercând să acopere zgomotul traficului. Te rog să repeți!
Se simte ca un izolat pe o insulă pustie, cu toate mașinile care vâjâie pe lângă el intr‑un torent neîntrerupt, dar nu‑și dezlipește ochii de la lumina portocalie și își ridică mâna liberă, sperând că șoferul îl poate zări prin ploaia deasă.
– Trebuie să‑l suni pe Jeff la New York. Nu s‑a culcat, așteaptă telefonul tău. Am încercat să dăm de tine azi‑noapte. – Care‑i problema?
– Chichițe legale. Au invocat două clase potrivit paragrafului… semnătură… hârtii…
Vocea lui e înăbușită de o mașină care trece în viteză, cu cauciucurile șuierând pe asfaltul umed.
– N‑am auzit ce‑ai spus.
Taximetristul l‑a văzut. Încetinește, stropind ușor înainte să oprească lângă trotuarul de vizavi. Will zărește un alt trecător care încearcă să prindă taxiul, dar care renunță la cursă dandu‑și seama că rivalul va ajunge la mașină înaintea lui. Trăiește un vag sentiment de triumf.
– Uite cum facem, spune‑i lui Cally să mă aștepte cu documentele pe birou. În zece minute sunt acolo! țipă el în telefon. Aruncă rapid o privire în stânga și‑n dreapta, scuturând din cap pe când aleargă ultimii metri către taxi și având deja pe buze adresa unde dorește să ajungă: „Blackfriars“. Picăturile de ploaie i se scurg prin spațiul îngust dintre gulerul jachetei și cămașă. Va fi ud leoarcă atunci când o să ajungă la birou, chiar dacă va trebui să facă doar câțiva pași pe jos. Poate chiar o să fie nevoie să‑și trimită secretara să‑i aducă altă cămașă.
– Și va trebui să rezolvăm problema asta înainte ca Martin să ajungă la birou… Ridică ochii, auzind un zgomot puternic – țipătul strident al unui claxon. Vede capota de un negru strălucitor a taxiului în fața lui și pe șofer lăsând deja geamul portierei. Cu coada ochiului, surprinde ceva fără o formă precisă, ceva care se apropie însă de el cu o viteză de‑a dreptul imposibilă.
Se întoarce cu fața intr‑acolo și intr‑o fracțiune de secundă realizează că stă chiar în calea acelui bolid infernal și că n‑are cum să se ferească. Stupefiat, lasă telefonul să‑i scape din mână și aude un țipăt, care e poate al lui. Ultimul lucru pe care‑l vede este o mănușă de piele, un chip sub o cască, groaza din ochii celuilalt reflectând propria‑i groază. Se aude o explozie, și totul se împrăștie în mii de bucăți. Și apoi nu mai aude nimic.
Capitolul 1
2009
Sunt exact 158 de pași între stația de autobuz și casă, dar poți face și 180, dacă nu te grăbești sau dacă ești pe tocuri. Am trecut de intersecție, intrând pe strada noastră (68 de pași) și am văzut casa – o clădire cu patru dormitoare, intr‑un șir de case construite la fel, cu trei sau patru dormitoare. Mașina tatei era afară, ceea ce însemna că el nu plecase încă la lucru. În spatele meu, soarele apunea dincolo de castelul Stortfold, a cărui umbră întunecată se lăbărța peste deal ca o uriașă pată de ceară topită, gata să mă cuprindă. Intr‑o altfel de zi, ți‑aș fi putut spune toate lucrurile care mi se întâmplaseră pe acest drum: locul unde tata mă învățase să merg pe bicicletă fără roți ajutătoare, casa în care doamna Doherty, cea care purta o perucă mereu strâmbă, ne făcea prăjituri galeze, sau gardul
viu unde Treena doborâse cândva un cuib de viespi, și noi, toate fetele, fugiserăm, țipând, înapoi spre castel. Tricicleta lui Thomas zăcea întoarsă cu roțile în sus în mijlocul aleii de la intrare și, închizând poarta după mine, am tras‑o sub verandă și am deschis ușa. Căldura mă izbi cu forța unui airbag; mama nu suporta frigul și ținea centrala deschisă tot timpul anului. Din cauza asta, tata deschidea mereu ferestrele, bodogănind în același timp că iar o să ne coste încălzirea o avere. Spunea că facturile noastre la căldură sunt mai mari decât PIB‑ul unei țări africane.
– Tu ești, drăguțo?
– Da!
Mi‑am agățat jacheta în cuier, chinuindu‑mă să găsesc un locșor liber între celelalte haine.
– Cine anume? Lou? Treena?
– Lou.
Din ușă, am aruncat o privire prin living. Tata era lungit pe canapea, cu fața în jos și mâna înfiptă între perne, ca și cum acestea i‑ar fi înghițit tot brațul. Thomas, nepoțelul meu în vârstă de cinci ani, îi stătea în poală, privindu‑l atent.
– Lego, mormăi tata, întorcând spre mine o față aproape schimonosită de epuizare. De ce‑or face afurisitele astea de piese atât de mici habar n‑am!
– Unde e mami?
– E sus. Ce zici de piesa asta? E de‑a dreptul microscopică! Am ridicat privirea și am auzit scârțâitul familiar al mesei de călcat. Josie Clark, mama mea, nu se odihnea niciodată. Era un motiv de mândrie pentru ea. Devenise faimoasă pentru că, intr‑un rând, ținuse morțiș să se urce pe o scară și să vopsească, pe dinafara casei, ramele ferestrelor, în vreme ce noi, ceilalți, mâncam cina.
– Vrei, te rog, să găsești afurisitul ăla de braț al figurinei? Îl caut de o jumătate de oră și acum trebuie să mă pregătesc să plec la serviciu.
– Lucrezi de noapte?
– Da. Și e deja cinci și jumătate.
Mi‑am aruncat privirea către ceas.
– De fapt, e patru și jumătate
Tata își scoase mâna dintre perne și se zgâi la ceasul lui.
– Hm, și atunci de ce ai venit așa devreme acasă?
Am tresărit abia perceptibil, ca și cum n‑aș fi înțeles întrebarea, și am luat‑o spre bucătărie.
Bunicul stătea în scaunul său de la fereastra bucătăriei, studiind un careu de sudoku. Medicul ne spusese că‑i face bine la memorie, ajutandu‑l să se concentreze după atacurile cerebrale. Bănuiam că eram singura care observase că, de fapt, umplea pătrățelele cu orice număr îi trecea prin minte.
– Salut, bunicule!
Mă privi blând și‑mi zâmbi.
– Vrei o ceașcă de ceai?
El scutură din cap, apoi deschise gura ca și cum ar fi vrut să spună ceva.
– Dar un suc rece?
Bunicul încuviință, mișcând încet bărbia în jos. Am deschis frigiderul.
– Nu mai avem suc de mere.
Sucul de mere, mi‑am amintit eu, era prea scump.
– Vrei apă?
El înclină fruntea, murmurând, pe când îi întindeam paharul, ceva ce ar fi putut să fie un „mulțumesc“.
Mama intră în cameră, purtând un coș uriaș cu rufe frumos împăturite.
– Astea‑s ale tale? mă întrebă ea, intinzandu‑mi o pereche de șosete.
– Nu, ale Treenei, cred.
– Mă gândeam eu. Fistichie culoare! Cred că au căpătat culoarea prunei de la pijamaua tatei. Te‑ai întors devreme. Ieși undeva?
– Nu, i‑am răspuns eu, după care mi‑am umplut un pahar cu apă și l‑am băut.
– Vine Patrick mai târziu pe aici? A sunat ceva mai devreme. Aveai telefonul închis?
– Hm…
– A spus că‑ți caută o rezervare pentru vacanță. Taică‑tău spune că a văzut ceva la televizor despre locul unde vrei să mergi. Unde ți‑ar plăcea? Ipsos? Kalypsos?
– Skiathos.
– Așa, asta e. Trebuie să suni la hotel și să verifici, să fie totul în regulă. Caută pe internet. El și cu taică‑tău au văzut ceva la știri, pe la prânz. Se pare că tipii ăia construiesc hoteluri cam de mântuială, și nu‑ți dai seama de asta decât după ce ajungi acolo. Tăticule, n‑ai vrea o ceașcă de ceai? Lou nu ți‑a oferit una? Mama puse ceainicul pe foc și apoi îmi aruncă o privire întrebătoare.
Probabil observase, în sfârșit, că eram suspect de tăcută. Ești bine, draga mea? Pari groaznic de palidă.
Întinse palma spre fruntea mea ca și cum aș fi fost un copil, nu o fată de douăzeci și șase de ani.
– Nu cred că mai plecăm în nici o vacanță.
Mama încremeni, cu mâna pe fruntea mea. Privirea ei era mai scrutătoare decât un aparat cu raze X – o simțisem de atâtea ori în copilărie.
– Te‑ai certat cu Pat cumva?
– Mami, știi… eu…
– Nu vreau să mă amestec între voi. Doar că sunteți împreună de atâta timp… e normal ca uneori lucrurile să mai scârțâie, când și când… Vreau să zic, eu și cu taică‑tău… noi…
– Mami, mi‑am pierdut slujba.
Vocea mea se izbi de o tăcere de gheață. Cuvintele plutiră, lăsandu‑se apoi încet peste mica încăpere mult timp după ce sunetele se stinseseră.
– Ce‑ai făcut?
– Frank închide cafeneaua. Începând de mâine. I‑am întins plicul umed pe care‑l frământasem în palme, șocată, pe tot drumul spre casă. Toți cei 180 de pași de la stația de autobuz.
– Mi‑a dat salariu compensatoriu pe trei luni.
Ziua începuse ca oricare alta. Toți cei pe care‑i cunoșteam urau diminețile de luni, dar pe mine nu mă deranjau. Îmi plăcea să ajung devreme la cafeneaua Buttered Bun, să pregătesc uriașul termos pentru ceai, să aduc cutiile cu lapte și cornuri din magazia din spate și să stau la taifas cu Frank pe când ne pregăteam de deschidere. Adoram căldura cafenelei, încărcată de mirosul îmbietor de șuncă și aerul rece care intra înăuntru în reprize de câte ori ușa se deschidea, murmurul scăzut al conversațiilor și, când era liniște, radioul lui Frank, cântând în surdină, în colțul lui. Nu era un loc prea modern – pereții erau acoperiți cu imagini ale castelului de pe deal,mesele aveau tăblii îngălbenite de vreme, iar meniul era neschimbatde când se deschisese localul, atâta doar că fuseseră adăugate la lista
de dulciuri negresele cu ciocolată. Dar, mai mult decât orice, îmi plăceau clienții. Îmi plăcea de Kev și de Angelo, instalatorii, care veneau în majoritatea dimineților și‑l tachinau pe Frank, inchipuindu‑și tot felul de locuri ciudate din care ar fi putut proveni carnea gătită de el. Îmi plăcea de „doamna Păpădie“, poreclită astfel din cauza pămătufului ei de păr alb; femeia comanda, de luni până joi, ouă cu cartofi prăjiți și citea ziarele în timp ce dădea gata două cești mari de ceai. Întotdeauna mă străduiam să vorbesc cu ea. Bănuiam că erau singurele cuvinte pe care sărmana femeie le schimba cu cineva, toată ziua. Îmi plăceau și turiștii, care se opreau în drumul lor spre și dinspre castel, școlarii gălăgioși, care veneau la cafenea după orele de curs, funcționarii din birourile de peste drum. Și‑mi mai plăceau Nina și Cherie, coafezele, care știau pe de rost conținutul caloric al fiecărui preparat pe care‑l puteai mânca la Buttered Bun. Nici măcar clienții enervanți, precum femeia cu păr roșu care avea magazinul de jucării și mă acuza cel puțin o dată pe săptămână că nu i‑am dat restul corect, nu mă deranjau.
Fragment din Jojo Moyes, „Înainte să te cunosc”, în curs de apariție la Editura Litera. Traducere din limba engleză de Gabriel Tudor