Ce faci cand esti cronicar si un artist cu nume mare, pe care toata lumea il ridica in slavi, incepe sa “scoata pe piata” niste produse (socant) diferite de cele senzationale, originale, experimentale, spargatoare de bariere s.a.m.d. care l-au consacrat si pentru care tu insuti l-ai iubit, atunci? Sigur, artistul se cheama ca intra intr-o noua faza de creatie. Dar tu, cronicar, cum reactionezi public, daca pe tine acest nou stil te plictiseste, te scandalizeaza sau te lasa rece? Uneori, problema se dovedeste delicata. Mai ales cand artistul este Peter Brook. Iar cronicarul scrie la The Times, The Guardian, The Daily Telegraph sau The Independent.
Da, Peter Brook nu mai este ce era, sopteste lumea buna teatrala din Marea Britanie. In urma spectacolului sau recent, The Grand Inquisitor (Marele Inchizitor), dupa celebrul monolog cunoscut sub acest nume din romanul Fratii Karamazov al lui Dostoievski, spectacol lucrat, ca de obicei, la Théatre des Bouffes du Nord din Paris si adus in turneu la centrul cultural londonez The Barbican, toti criticii de marca au vociferat violent. Mai mult sau mai putin curajos, avand, intr-o extrema, delicatetea si tactul lui Michael Billington, iar in cealalta, stilul bataios al lui Charles Spencer. Printre altele, Spencer, de pilda, articuleaza raspicat ca simplitatea montarilor lui Brook a devenit un cliseu la fel de mortal ca si manierismul teatrului de bulevard pe care, odata, regizorul il blama in faimoasa lui carte Spatiul gol.
Chiar asa, ce ne facem cu simplitatea lui Brook din ultima vreme? E de bine sau de rau? Acum vreun an si ceva l-am ascultat pe regizor dand un interviu, la finalul unei montari de la vremea respectiva, Ta main dans la mienne (Mana ta intr-a mea). Vorbea, mai ales, tocmai despre propria schimbare de directie stilistica. Ideea principala care mi-a ramas in minte este o foarte expresiva metafora: daca vrei sa torni apa intr-un pahar, de ce sa folosesti unul colorat, cand apa se vede cel mai bine prin transparenta paharului incolor?
Marele Inchizitor este, intr-adevar, un spectacol foarte discret, care dureaza numai 50 de minute. Doi actori, amandoi imbracati in negru, pe o scena iluminata alb, cu un ecran inchis la culoare, in spate, si doua scaune. Doar unul vorbeste (Brian Myers, de origine si educatie britanica, cu care Brook a lucrat in mai multe randuri) si emite un monolog lung, in care joaca atat rolul Inchizitorului, cat si pe cel al Povestitorului. Are o figura osoasa, cu ochii adanciti in orbite. Poarta o haina lunga pana la pamant, din care mainile ii ies prelungi, cu pumnii stransi. Rosteste cuvintele destul de incet, ba chiar se balbaie, fara a-si pierde cumpatul, de cateva ori. Celalalt actor (Rohit Bagai, probabil de origine indiana) este imbracat intr-un costum vag musulman. El este doar o prezenta: Hristos, care tace, sau poate noi, publicul. Amandoi actorii au un mers iesit din comun, asemanator cu al unor marionete: recules, automat, matematic, imi aminteste de exercitiile fizice pe care actorii lui Brook le practica in mod regulat. Dar mersul nu iese in evidenta cu deosebire.
Actiunea se petrece in timpul Inchizitiei, la Sevilla. Hristos vine pentru a doua oara pe Pamant, din nou oamenii de rand il urmeaza, iar El, din nou, invie mortii, ii insanatoseste pe bolnavi etc. Marele Inchizitor este insa inoportunat de prezenta Lui, Il inchide si planuieste sa-L arda pe rug, ca pe toti ceilalti. Cu o noapte inainte de ucidere, au o confruntare.
Inchizitorul vorbeste mult si repede. Spune in special lucruri complicat teologice, pe care nu le intelegi imediat si pe care ai fi vrut sa le asculti mai pe indelete, inca o data. Este mai curand un Mare Acuzator. Il invinuieste pe Hristos ca a cerut intotdeauna prea mult de la oameni, Il arata cu degetul, Ii cere sa plece: prezenta Lui nu este dorita. “De ce ai venit sa ne deranjezi? Noi nu mai lucram cu Tine, ci cu el! De opt secole suntem de partea lui. Am preluat ce ai respins Tu.” Actorul care-l joaca pe Hristos, aproape intors cu spatele catre public, priveste alb, fara furie. La final, la fel ca in Dostoievski, se ridica si, calm, il saruta pe Inchizitor pe gura. Acesta, spune Povestitorul si o arata chipul dintr-o data schimonosit al actorului, se scutura ca de friguri. “Sarutul ii arde inima, dar ramane credincios ideilor sale.”
Spectacolul este doar aceasta mica istorie, spusa in fata noastra, pe scena. Cu mimica, jocuri de voce si privire, putina miscare – si atat. O poveste scoasa din contextul ei, al conflictului teologic si ideologic dintre Ivan si Aliosa Karamazov. O poveste din care Brook a dorit, poate, sa razbata aspecte sociale, religioase sau politice ale societatii noastre, o lume laicizata, in care valorile dispar si din care Sarutul isi ia repede talpasita, pentru ca nu-si gaseste salas. Sau, poate, Brook nu a vrut nimic altceva decat ca noi sa reactionam, fiecare, in felul propriu.
Asa cum spunea si in interviul cu pricina, in ultima vreme Sir Peter nu mai vrea sa epateze. Aduce pe scena indeosebi lucruri in care crede din toata inima si care, mai nou, au la baza, invariabil, o poveste spusa simplu, dar din spatele careia isi face loc un soi de misticism care nu ofenseaza, dar care e acolo, ferm.
Daca exista persoane carora nu le place acest “nou” Peter Brook, ei bine, eu nu fac parte dintre ele. Ma fascineaza traiectoria acestui regizor, felul in care pare sa se fi detasat de ce zice lumea si felul in care, la cei 80 de ani ai sai, inca mai distileaza, la nesfarsit, un anumit gen de teatralitate, in cautarea careia a strabatut continente, a spulberat bariere culturale si lingvistice; si tot nu pretinde ca a gasit ceva, ca are un raspuns. Inca mai cauta.
Cu siguranta, in zilele noastre Peter Brook nu mai este ce era. Veste buna, as spune. Sunt atat de multi artisti care se plimba prin viata mereu la fel, confortabil inteleniti in peisajul propriei lor creatii, tematori sa se desprinda de ce le-a reusit ieri, alaltaieri si ras-alaltaieri.
Ca atare, eu, una, abia astept viitorul spectacol al lui Sir Peter Brook. Sa fim cinstiti: intr-un peisaj teatral (din pacate) mai mult mediocru, este o placere sa fii “dezamagit” de un regizor mare.