Asa cum s-a vazut din marturiile anterioare, expuse potrivit Jurnalului arhiepiscopului romano-catolic de Bucuresti Raymund Netzhammer, se poate deja schita un portret al Regelui Carol I.
Deductia si caracterizarea apartin, desigur, cititorului.
Vor interveni, sunt convins, pentru cititorii si chiar necititorii acestei rubrici – fie ei specialisti sau ba, atat cat vor fi in masura sa-si revada cele anterior aflate, stiute, vorbite sau chiar scrise – schimbari de imagine in portretul primului Rege al Romaniei, atat cat si-l va fi imaginat fiecare. Trasaturi mai putin sau deloc cunoscute cititorilor nostri s-au conturat deja in episoadele precedente si, probabil, se vor mai contura. Ma bucur sa constat ca li se adauga alte informatii care au aparut (sau vor mai aparea poate) in Ziarul de Duminica sub semnatura altor autori, manati, din cate inteleg, de ganduri cel putin complementare cu ale noastre.
Intr-o imprejurare data de solicitarea arhiepiscopului adresata ministrului plenipotentiar german la Bucuresti Alfred von Kiderlen-Waechter (1852-1912; aflat in aceasta functie intre 1895 si 1910), pentru a sprijini material scolile catolice si evanghelice din tara, a avut loc o intrevedere mai lunga, plina de informatii importante pentru istoria vremii. Ministrul i-a promis atunci (era 28 februarie 1907) sprijinul neconditionat, in sensul ca nu va exista nici un control german si ca nu vor fi impuse programe si materiale didactice. Inlatura astfel nelinistea expresa a arhiepiscopului in acest sens. Apreciind discutia indelunga si foarte interesanta din acea zi cu ministrul german, Netzhammer noteaza in finalul aceleiasi zile toate cele relatate de ministru. Cu mult umor, scrie el, i-a caracterizat acesta pe unii ministri si diplomati si mai noteaza: “Are multa stima pentru regele Carol; afirma insa ca germanii si catolicii in general nu trebuie sa piarda din vedere teama regelui ca i s-ar putea spune ca este neamt si catolic!”. Asadar, indirect, ii recomanda prudenta Regelui, vazand, pe de alta parte, foarte clar tensiunile existente in Regat fata de monarh si, legat sau nu de persoana lui, fata de confesiunea romano-catolica si de cea greco-catolica. Trebuie spus de fapt acum ca nivelul cultural mediu din Regat de la acea data ducea la o perceptie inca adversa, daca nu neclara, a majoritatii ortodoxe fata de confesiunile crestine amintite si era inca departe de un ecumenism bine temperat. Chiar si elitele vremii erau departe de a fi unanime la acest capitol.
In alta ordine de idei, sanatatea oscilanta in acei ani a Regelui punea mari probleme oficialitatilor si, desigur, bisericilor. Prin pozitia pe care o detinea, Raymund Netzhammer era mereu preocupat de starea sanatatii suveranului, iar evolutia acesteia, uneori de-a dreptul ingrijoratoare, apare sistematic notata in Jurnal. Citez aici, spre exemplu, din data de duminica 10 martie 1907, unde se vede si cat de putin s-a schimbat pana azi mentalitatea administratiei romanesti:
“De dimineata a fost mare vanzoleala pe strada Esculap. Administratia orasului a aflat foarte tarziu ca va veni regele impreuna cu printul la slujba, astfel ca nu a ordonat ca strada sa fie curatata la timp de zapada abundenta…”. Discutia care a urmat intre cei doi privea mai intai probleme legate de comunitatea romano-catolica, dar, fireste, si cele politice, destul de complicate atunci, in urma decesului fostului ministru de externe, Iacob Lahovari. Temerile lui Netzhammer privind alcatuirea viitorului guvern i-au fost atenuate de Carol. Regele, vazand ingrijorarea arhiepiscopului fata de iminenta intrarii in guvern, la invatamant si culte, a lui Spiru Haret (1851-1912), l-a asigurat ca acesta “va lucra si actiona doar cu consimtamantul lui Sturdza”, preconizat a reveni ca prim-ministru. Iata din nou evocata una dintre marile personalitati ale vremii pe care insusi Regele stia ca se putea baza si asupra careia vom mai reveni.
La 28 martie 1907, Raymund Netzhammer consemna mai pe larg marile tulburari din tara datorate rascoalelor taranesti. Guvernul conservator cazuse la 24 martie, iar Regele, scrie arhiepiscopul, “l-a insarcinat pe batranul Sturdza cu formarea guvernului”. Pozitia mai speciala si prompta a arhiepiscopului fata de revoltele taranesti si mai ales fata de rapor-tarea bisericii majoritare ortodoxe la evenimente a fost, in acele zile si saptamani, criticata violent de biserica ortodoxa si de presa. Intr-un articol publicat atunci, Netzhammer notase intre altele, potrivit propriei rezumari din Jurnal din 23 aprilie 1907, ca “episcopatul ortodox, intrunit la inceputul revoltei in sinodul de la Bucuresti, nu a intreprins nimic din proprie initativa intru calmarea spiritelor, semnand cu greu circulara lui Haret” (din 28 martie 1907, n.n.). Numita circulara fusese publicata in Monitorul Oficial in a cincea zi de functionare a guvernului si, sub semnatura lui Spiru Haret, se adresa preotilor ortodocsi si invatatorilor din mediul rural pentru a contrbui direct la restabilirea ordinii prin propria autoritate si putere de convingere. Or, insusi arhiepiscopul, desi mai putin vizat, reactionase imediat printr-o scrisoare pastorala citita de monsenoirul Josef Baud din amvonul catedralei.
“Mi-am decupat”, scria Raymund Netzhammer la 27 iulie 1907, “cele mai dure si cele mai interesante articole pentru a le pastra in arhiva personala. Imi amintesc cuvintele regelui Carol, care a spus ca ‘in aceasta tara trebuie sa lasi jurnalele sa strige si sa nu raspunzi’, asa incat nu voi scrie nici o luare de pozitie…”.
A fost o decizie inteleapta.