În Încăperi ferecate, Care Santos reconstituie saga unei familii ilustre din Barcelona de la sfârșitul veacului al XIX-lea, până în zorii secolului XXI. Familia Lax ascunde secrete întunecate, încifrate în picturile enigmatice și neliniștitoare ale celui mai de seamă membru al său, pictorul Amadeo Lax. Destinul acestuia va fi descoperit pas cu pas de ultima descendentă a familiei Lax, Violeta, care hotărăște să transforme casa lăsată moștenire de către bunicul său într-un muzeu care să reunească tablourile acestuia.
Care Santos (n. 1970) a studiat filologia și dreptul la Universitatea din Barcelona, a fost jurnalistă la ABC și El Mundo. Este autoarea mai multor cărți pentru copii și adolescenți, pentru care a primit o serie de premii importante: Ciudad de Alcalá, Ana María Matute, Alfonso Cossío, Gran Angular, Edebé etc.
Romanul Încăperi ferecate va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marin Malaicu-Hondrari.
*
* *
Concha a păstrat mulți ani articolul din La Vanguardia despre înmormântarea stăpânei. Când îl recitea avea impresia că se afla din nou acolo, în mulțimea care aclama, înconjurată de toate acele doamne distinse ce păstrau despre doamna Maria del Roser amintiri greu de spus cu voce tare.
Pentru nimic în lume nu ar fi lipsit de la înmormântare. Îi datora totul acelei generoase femei ce îi părăsea pentru totdeauna. A urmat cortegiul funerar și a plâns fără să se apropie de sicriul fastuos, atât de bine escortat. A rămas departe de sicriu nu doar pentru acel „niciodată” atât de greu de acceptat, ci și pentru convingerea că bătrâna doamnă ar fi considerat o exagerare toată acea înmormântare spectaculoasă și nu ar fi fost de acord niciodată cu un asemenea sicriu și cu ritualul stabilit de alții. „Până la urmă, noi, femeile, trebuie să cedăm întotdeauna”, și-a zis Concha, amintindu-și de ideile clare ale Mariei del Roser, care o influențaseră foarte mult. Când a văzut mulțimea îndepărtându-se de-a lungul străzii Aragón, a simțit că se îndepărtează și o parte foarte importantă a vieții ei. Fără bătrâna doamnă nimic nu va mai fi cum a fost.
Toată viața ei, Concha a păstrat pe noptieră, într-o cutie de tablă, necrologurile apărute în ziare. Cutia avea o serigrafie reprezentând câțiva copii jucându-se și cândva fusese plină cu biscuiți. De aceea, vreme îndelungată nostalgia acelor amintiri a fost însoțită de o aromă plăcută de scorțișoară. Pe fundul cutiei, sub tăieturile din ziare, păstra un catalog de la magazinele El Siglo, din iarna 1899-1900. Optzeci de pagini ilustrate cu toate tipurile de produse, de la piese de mobilier până la dantele. Explicațiile ce însoțeau fiecare imagine – „Cearceafuri de calitate, țesute cu broderie cusută de mână, ideale pentru patul unei măicuțe, a unei chelnerițe sau pentru paturi matrimoniale” – au ajutat-o să învețe să citească, la douăzeci de ani, mânată de propria-i tenacitate și de străduințele bunei doamne Maria del Roser. Amintindu-și de ea, spunea adeseori:
— Când a murit, a fost ca și cum mi-aș fi pierdut a doua mamă.
Concha Martínez Cruces a fost primită în serviciul casei în martie, 1899, datorită mai vârstnicei sale verișoarei, ce era camerista unui membru din familia Bassegoda. — Familia Lax caută o doică și aș putea să te recomand, i-a zis. Cel puțin să te alegi cu ceva de pe urma nenorocirii tale.
În timpul întrevederii din ziua următoare, Concha abia dacă a scos o vorbă.
— Să nu te porți ca o țărancă, a sfătuit-o verișoara ei. Stai cu privirea plecată, nu fă zgomote neplăcute și vorbește numai când ești întrebată, iar răspunsurile tale să fie urmate întotdeauna de „doamnă” sau „domnule”. Ai înțeles?
Pe atunci, cei din familia Lax încă nu se mutaseră în vila din pasajul Domingo. Locuiau în orașul vechi, pe o stradă îngustă, seniorială, numită strada Mercaders, pe care noile planuri urbanistice aveau să o scoată de pe hartă. Era un loc mai puțin impozant, dar la fel de copleșitor pentru cineva de condiție joasă. Doamna Maria del Roser le-a primit în salonul cu pian, așezată în profil pe un fotoliu acoperit cu catifea de culoare bordo. Avea gesturi domoale, niciodată studiate și o anume distincție naturală care a uimit-o pe Concha. Femeia aceea nu purta bijuterii și nici nu făcea paradă de bogăția ei. Era îmbrăcată cu o eleganță simplă, mai mult sau mai puțin la limita modei, își strângea părul într-un coc pe ceafă și se purta față de oameni cu o amabilitate incredibilă, chiar cu o anume încredere. Desigur, toate acestea nu-i afectau deloc distincția, care continua să fie evidentă, de parcă ar fi fost vorba despre o trăsătură de caracter în plus. Prima ei întrebare a fost:
— Preferi să ți se spună Concha sau Conchita?
— Mi-e indiferent.
Verișoara i-a tras un cot.
— Puteți să îi spuneți cum vă convine mai mult, doamnă, a adăugat verișoara.
— Atunci, am să-ți spun Conchita. Bineînțeles, dacă nu te deranjează.
Concha a clătinat din cap. A primit încă o lovitură de cot.
— Nu o deranjează, doamnă. Cum vă vine dumneavoastră mai bine, a zis verișoara, furioasă.
— Câți ani ai, Conchita?
— Nouăsprezece ani, doamnă.
I se părea că vocea refuza să i se audă în acel loc, de parcă pereții plini de cărți i-ar fi înghițit sunetul.
— Împlinește douăzeci peste patru luni, doamnă, a adăugat verișoara.
— De unde ești?
— Din Estopiñán, provincia Huesca.
— Ești de mult timp aici?
— De douăzeci și trei de zile, doamnă.
— Și îți place Barcelona?
Nu a știut ce să spună, dar nici nu a vrut să nu răspundă.
— E foarte mare, a zis.
Doamna a zâmbit. Privirea supărată a verișoarei a făcut-o să adauge:
— N-am apucat să văd mare lucru, doamnă.
— Crezi că ai lapte bun, Conchita?
— Da, doamnă.
— Copilul pe care îl crești e al tău?
A simțit un nod care îi strângea gâtul. Dacă se va pune pe plâns, verișoara ei se va supăra foarte tare, se gândi ea, așa că încercă să se stăpânească.
— Nu cresc niciun copil, doamnă.
Maria del Roser Golorons o privi curioasă. Pentru prima dată s-a bucurat că verișoara ei i-a sărit în ajutor.
— Copilul ei a murit, din păcate, doamnă. De febră.
Doamna s-a mișcat în fotoliu și s-a încruntat.
— Când?
— De trei zile, a zis verișoara. Ieri l-am îngropat.
Atunci, cu acea doamnă rafinată s-a petrecut ceva neobișnuit pentru Concha, ba chiar stânjenitor: ochii i s-au umplut de lacrimi. A fost surprinsă să vadă că și doamna plângea la fel ca ea. Până atunci, crezuse că aristocrații nu făceau astfel de lcururi. Apoi doamna s-a ridicat, s-a apropiat de ea și i-a luat mâinile ca unei fiice.
— Biata de tine, a murmurat. Și încă mai ai putere să cauți de lucru după o asemenea nenorocire?
— Nu am de ales, doamnă.
Amfitrioana a îmbrățișat-o. Concha a fost atât de surprinsă că a rămas rigidă ca o piatră. Trecuse mult timp de când nu mai fusese îmbrățișată de cineva. Din acea îmbrățișare de lână moale și parfumată, a auzit-o pe verișoara ei zicând:
— Conchita e foarte bună, doamnă, veți vedea. Și copilul ei a fost conceput decent, sub binecuvântarea căsătoriei, dar nefericita de ea și-a pierdut soțul anul trecut.
A fost picătura care a umplut paharul. Brusc, Concha își pierdu stăpânirea de sine și începu să plângă. S-a oprit din plâns numai când doamna a prins-o de bărbie, i-a șters lacrimile de pe față și i-a zis:
— Poți să rămâi chiar de astăzi, dacă vrei. Fiul meu are nevoie de cineva ca tine, tânăr, puternic și cu suflet bun. Vreau să-i dai viață, pentru că eu nu pot.
— Am să fac tot ce pot, doamnă.
— Iar eu am să fac tot ce pot ca să uiți că te afli aici pentru că nu ai de ales, așa cum ai zis.
A urmat o clipă de tăcere, o încrucișare a privirilor, o complicitate mută care a parafat între ele un pact nerostit.
— Stai, vreau să-l cunoști chiar acum, a zis doamna ieșind în căutarea lui Amadeo, cel care pe atunci avea numai câteva luni de viață.
Pașii ei puternici, hotărâți au răsunat pe hol. Imediat a revenit surâzând, cu Amadeo în brațe și i-a cerut să-l alăpteze pentru prima dată. Fata l-a luat în brațe pe copil cu aceeași grijă cu care își lua propriul copil, s-a așezat pe un scaun și și-a scos sânul drept din rochia uzată. Bătrâna doamnă și verișoara – care încă se mai temea ca nu cumva Concha să strice totul – o observau cu mare atenție.
Amadeo era un copil slăbuț, cu pielea gălbuie, care în ciuda poziției sociale i-a inspirat proaspetei doice multă compasiune. Poate pentru că imediat s-a agățat de sfârcul ei și a început să sugă cu poftă, cu disperare, exact așa cum avea să facă totul de-a lungul vieții sale.
— Fii binecuvântată, Conchita, a zis doamna Maria del Roser, gata să plângă, iar apoi a adăugat: Dar tu, copilă? Vrei să mănânci ceva?
Nimeni nu știa, dar trecuseră patru zile de când Concha nu mai mâncase. Era lihnită. Chiar se întreba cum se face că trupul ei atât de hămesit era capabil să hrănească un alt trup. Cu timiditate, a dat din cap că da.
Doamna a chemat servitoarea.
— Să vină Eutimia, te rog, i-a cerut ea.
Eutimia era o femeie de patruzeci de ani, și se vedeau toți până la unul, scundă, grasă, ordinară, limbută și plăcută numai din interes. Fața ei rubicondă și pielea arsă de soare îi trădau originea țărănească. Mirosea a fân și a lavandă. Dădea ordine cu naturalețea și siguranța unui căpitan de vapor. Pe bună dreptate, pentru că rolul ei în casă se asemănă întrucâtva cu cel al unui bătrân lup de mare: era guvernantă de mai bine de douăzeci de ani și știa tot ce mișcă în casă, până la cele mai mici detalii, mult mai bine decât însăși bătrâna doamnă. Responsabilitățile ei începeau de la ușa bucătăriei și se întindeau peste tot ceea ce însemna serviciu în casă; era păstrătoarea cheilor, șefă de personal și chiar administrator, căci ea era cea care dădea seamă lui don Rodolfo de cheltuielile săptămânale din casă și cu toții își dăduseră seama că pe ea și numai pe ea, stăpânii nu o tutuiau, iar influența ei părea că se extinde mult dincolo de responsabilitățile pe care le avea și pentru care era plătită de trei ori mai mult decât oricare alt servitor.
Eutimia era văduvă. Se spunea că soțul ei fusese mâncat de lupi în satul natal, deși niciodată nu s-a știut dacă era un adevăr sau o răutate scornită de servitori pentru a se distra în nopțile lungi de iarnă. Dacă a fost așa, s-a întâmplat pe când ea încă trăia aproape de râul Negro, într-un loc numit Sierra de la Culebra, și simpla lui menționare îi înspăimânta pe cei mai tineri, inclusiv pe Concha. Se mai spunea că din mustața soțului mort păstrează câteva fire într-un medalion de la gât, pe care nu și-l scotea niciodată, nici măcar când dormea. Acele fire de păr păreau să fie pentru ea un fel de talisman și datorită lor avea acea forță de fiară sălbatică.
— Eutimia, ți-o prezint pe Conchita, a zis doamna. E noua doică a micuțului nostru Amadeo. Guvernanta purta un șorț alb ce părea proaspăt călcat, avea părul castaniu prins în coc și pe cap o bonetă la fel de imaculată precum restul hainelor. A înclinat ușor înspre nou sosită, gest la care Concha i-a răspuns destul de târziu. Privirea guvernantei i s-a părut, deja de la acea primă întâlnire, acuzatoare.
Doamna i-a dat instrucțiunile pe un ton calm:
— Te rog să te ocupi personal de cina Conchitei. Rosalia să-i ia măsurile pentru uniformă. Și dă ordin să-i fie pregătită o cameră.
— Da, doamnă, răspunse Eutimia, cu o nouă înclinare a capului. Îmi permit să vă amintesc că singurele camere libere sunt murdare și pline cu te miri ce.
Doamna nu păru descumpănită.
— În acest caz, vezi să fie curățate. Și găsește-i un loc unde să stea între timp.
— În cameră la Carmela, noua servitoare, e un pat liber, zise eficienta guvernantă.
— Bine, să împartă camera, o noapte sau două până când se eliberează alta. Problema e rezolvată!
— Am înțeles, doamnă. Aveți vreo preferință pentru vreuna dintre cele două încăperi ce urmează a fi curățate?
— Uf, Eutimia, nu mă bate la cap cu asta, zise doamna. Să aleagă Conchita. Sunt sigură că are propriile-i gusturi. Dar, până atunci, cel mai important e să i se dea de mâncare. Să nu mai pierdem vreme, te rog. Copila asta trebuie să mănânce.
— Da, doamnă. Îi voi cere Juanitei să se grăbească.
Eutimia ieși energică așa cum era de obicei și doamna se uită la Concha cu o privire învăluitoare.
— Crezi că te vei simți bine cu noi? o întrebă.
Concha dădu din cap că da, gata iar să plângă.
— Atunci e să nu mai batem apa în piuă. Eutimia îți va explica regulile casei. Rămâi cu noi chiar de acum? Mă rog, ce neatentă sunt, va trebuie să-ți iei lucrurile, să-ți iei la revedere de la ai tăi…Iartă-mă, sunt prea nerăbdătoare. Spune-mi când vei fi gata să te muți. Dar să fie cât mai repede, te rog. Avem mare nevoie de tine aici…
Tot ce avea Concha era pe ea, plus o încărcătură grea de tristețe și nenoroc. Nu avea de cine să se despartă și nici cui să-i spună că va pleca, în afară de verișoara ei, care acum o privea cu un amestec de mândrie și mirare.
— Pot să rămân chiar din clipa asta, murmură ea.
Fragment din romanul Încăperi ferecate care va apărea la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, în traducerea lui Marin Malaicu-Hondrari.