Constantin Bărbulescu
Viața mea, cu smerenie
Editura Vremea
Cuvânt-înainte de Victoria Dragu Dimitriu. Colecția Planeta București.
„Mai înainte de a ajunge acolo, în strada Vasile Lucaci, numărul 87, mi se vorbise mult despre inginerul Constantin Bărbulescu. Avocatul Dinu Roco, strălucit om al barei, publicist și iubitor al Bucureștilor, îmi dăruise, pe lângă tezaurul amintirilor sale despre oraș, și un nume. Spusese, cu verva sa plină de bunătate: Trebuie să-l cunoașteți pe inginerul Constantin Bărbulescu. A învățat la Liceul „Spiru Haret”, ca și mine, dar era cu vreo cinci ani mai mare, coleg de clasă cu Mircea Eliade, cu Haig Acterian, prieten cu ei. Și e bucureștean de viță, știe tot, iubește orașul, e stăpânul unei lumi de întâmplări, întinse de-a lungul întregului veac douăzeci.
În februarie 2002, am trecut pentru prima oară pragul casei din strada Lucaci 87. Timp de un an și câteva luni, până în vara lui 2003, când inginerul Constantin Bărbulescu s-a stins din viață, am înregistrat, în biblioteca plină de tablouri și cărți, câteva zeci de casete cu povești despre familia sa și întemeierile ei bucureștene, despre orașul copilăriei și al tinereții sale, despre Bucureștii sub bombardamente și sub ocupații străine, despre orașul suind din ruine și prăbușindu-se iar, strivit de lăcomia imperiilor, despre frumusețea simplă și tainică a unui platan de pe strada Popa Soare, despre solemnitatea unei parade pe Calea Victoriei etc. Era un trăitor și un martor treaz, era cu adevărat stăpânul unei lumi de chipuri, imagini și experiențe.
Absolvent al Institutului Politehnic din București, devenise colaborator al profesorului Elie Carafoli, la înființarea Industriei Aeronautice Românești, fusese apoi cercetător în diferite alte domenii industriale la IPROMET și la Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Hârtie și Celuloză.
Și-a legat numele de Masoneria Română, în care a fost inițiat în anul 1936, ajunsese la gradul 33 și ultim, fiind Locotenent, Mare Comandor al Supremului Consiliu de Rit Scoțian Antic și Acceptat și – în ultimii ani de viață – decanul de vârstă al fraților săi.
Vorbea nespus de frumos, cu un ton uneori visător, retrăind povestea, alteori exact, ca la un curs universitar. Ar fi putut să scrie, dar nu mai vedea. Ochiul închis pe dinafară se deschidea fabulos pe dinăuntru. Se oprea câteodată din povestit, ca și cum ar fi vrut să-și vadă gândurile.
Își cerceta iluminat trecutul, rămânând mereu ancorat în prezent, om al vremii sale, un înțelept al cetății. Nu era un paseist refugiat în amintiri, le rememora anume pentru a înțelege mai bine lumea în clocot din jurul său. Era dintre cei care povestesc pentru a smulge ceva morții, cum spune Andre Malraux, ridica în lumină clipe de frumusețe și experiențe cu miez, spera să nu le dea pierzării, odată cu dispariția sa, să nu stingă sâmburele candelei aprinse de înaintașii săi.
Mă aștepta așezat în fotoliu, lângă raftul de bibliotecă de la fereastră, iar la picioare i se întindea câinele mult iubit, lupoaica Ana. începea înregistrarea, ne opream, când și când, să ne sfătuim. Socoteam că e interesant ce povestește, nu divaga prea mult? Nu amintea despre faptul că nu mai vede și că abia mai aude. Nu spunea niciodată că bătrânețea e o povară. Nu-și folosea vârsta ca pe o scuză. Nu uita niciodată de unde pornise o paranteză, nu se lăsa niciodată purtat de emoții, deși iubea nespus orașul și oamenii pierduți în adâncurile timpului.
Când toate acestea au încetat, când convorbirile noastre, întrerupte de Parce, au devenit capitolul unei cărți, când n-am mai mers spre casa lor, pe străzile care ne legau (Sfântul Ștefan, Plantelor, Doctor Burghelea, Dimineții, Popa Soare, Mântuleasa, Pictor Luchian), m-a consolat gândul că, în afară de paginile apărute în Povești ale domnilor din București, inginerul Constantin Bărbulescu lăsase moștenire alor săi alte câteva zeci de ore de înregistrări, solilocvii pe casete magnetice, istoria vieții sale. De fapt, povestea elitei de ziditori ai Bucureștilor la începutul secolului XX.”