Olivel, 19
O vizită neașteptată. Soleràs.
A apărut acasă la tușa Olegària: „Am auzit că ai fost bolnav”; mă bucur că ești mai bine.
L-am invitat pe singurul scaun; eu eram întins pe pat.
– Ești un bărbat norocos. Admirabilă amigdalită, îți permite să trăiești regește… chiar
în satul unde ai gagica.
Și-a scos geaca de piele și i-a dat drumul jos.
– N-am nicio gagică, nici aici, nici în altă parte. Te rog să nu-ncepi cu veșnicele tale
impertinențe. Vrei să fumezi? Mi-au umflat pipa și tabachera, dar uite-aici o casetă cu tutun și foițe.
– Ți-aș fi mai îndatorat pentru un pahar de coniac.
Cei din republica biberonului îmi lăsaseră o sticlă de rachiu, în opinia lor, inclusiv a doctorului, cel mai bun leac pentru amigdalită. Și-a turnat o ceașcă aproape plină – ceașca mea de aluminiu – și, cu picioarele pe masă, se întindea și căsca.
– Noi doi ar trebui să stăm de vorbă, Lluís; nu despre gagicele tale, nu mă interesează.
Poți să ți le păstrezi. Îți spun sincer, e un aspect al vieții care mă lasă rece; în fond, dacă gândești cât de cât, când un bărbat și-o femeie se sărută nu fac altceva decât să-și unească tuburile digestive prin extremitatea superioară.
– Asta-i filosofie?
– Da, dar foarte ieftină; la îndemâna oricărei inteligențe, de exemplu a ta.
Râdea cu cloncănitul lui neplăcut, sorbind din când în când câte o înghițitură, mare.
– O să-ți facă rău, Juli. E rachiu.
– Ar trebui să stăm de vorbă pe bune, Lluís. Nu crezi că Nunți macabre ar fi un bun titlu de roman? Într-o bună zi o să-l scriu; deocamdată, iată, am titlul. O superpornografie demnă de epoca noastră! Dacă ți-aș spune că ideea aia cu nunta, la mănăstire, mi-a venit de la tine… de la tine și de la Trini. Sau o să negi că sunteți o pereche de mumii, unul pentru celălalt?
– Insist să-ți măsori cuvintele, ai putea să mă faci să-mi ies din pepeni, ca ultima oară.
– Biata Trini! Nu-i ierți că ți-e fidelă.
Et lire la secrète horreur du dévouement…
– Ai venit să-mi ții o predică?
– Nu, Lluís. Încă nu-s atât de sublim. Poți să stai liniștit. Am venit să-ți spun că noi doi n-o să fim niciodată notari. Notari! Am fi noi în stare să ne pregătim pentru concurs? Ce-am mai tocit! Digeste, Decretele papale… Muncă în zadar, Lluís. Să nu mai vorbim de Pandecte, pfuu. Cine-și mai aduce aminte de Pandecte? Am gustat gloria și chestia asta-ți lasă, așa, o senzație care face plicticoase Decretele, Pandectele, Digestele, până și colaționarea lui Papinian. Am făcut prostii, am făcut aia, aia, am fost liberi, am fost bărbați, am fost fiare… și să te faci notar! Războiul e o tipă care-ți otrăvește sângele pentru totdeauna; în comparație cu el, orice altceva e palid. Gândește-te doar la un lucru: de ce citim încă Divina Comedie? Firește, presupunând că o citim; pot să-ți spun că, în ce mă privește, a fost, după Coarnele lui Roland, cartea pe care am citit-o cu cea mai mare plăcere. Fiindcă în trei mii de ani de literatură s-a scris doar una. În schimb, câtă trăncăneală s-a secretat, oceane de monotonie! Dar doar o Divina Comedie. Acum, dacă la fiecare trei mii de ani se scrie una, asta dă, oricât de puțină algebră și trigonometrie ai ști, trei mii de Divine Comedii după ce-or să treacă de trei mii de ori trei mii de ani, poți și tu să faci socoteala. Și anii trec dintr-o suflare; parcă mai ieri se plimbau diplodocii și megatherium prin lume… au trecut două sute de milioane de secole ca nimica! Așa că bietul Dante, fără să-și dea seama, o s-ajungă uitat într-un colț în niște poduri imense pline de cărți la fel de bune ca a lui, necitite de nimeni, cine-ar putea citi atâtea milioane de genii? Memoria umană n-o să rețină numele a treizeci sau treizeci și cinci de milioane de Dante care or să se-adune, chiar dacă planeta pe care ne aflăm, în multe privințe remarcabilă, va avea o durată modest astronomică în loc să facă poc! ceea ce, de asemenea, nu e imposibil. De-aia am decis să nu scriu Nunți macabre și am renunțat să fiu un nou Dante.
– Foarte interesant, dar nu înțeleg cum de-ai venit la Olivel special să-mi dai vestea
asta. Tu poate da, dar eu, ce-am eu în comun cu Dante?
– Poate nu aspirai să ajungi un nou Dante, dar un notar, da. Acuma… pentru fiecare
Dante sunt aproximativ patru miliarde șase sute de mii de milioane și ceva de notari.
– Se vede că i-ai numărat bine.
– Am făcut-o într-o noapte de insomnie; dacă vreodată nu poți s-adormi, fă ca mine:
calculează câți notari au fost, sunt și-or să fie pe această remarcabilă planetă, începând cu primul despre care se știe. Adormi mai ușor numărând notari decât capre sau berbeci. Ce puzderie de notari! mai degrabă numeri stelele de pe cer sau firele de nisip din mare! Întotdeauna am presupus că Avraam și-a greșit vocația: trebuia să se facă notar. Ce notar mare ar fi fost! Citește chestia cu cumpăratul peșterii Macpela, grota în care voia să-și îngroape nevasta; citește-o, o să vezi că a luat-o cu 400 de sicli de argint (Geneza, cap. XXIII, versetele 7-20) și-o să vezi, în treacăt, că nu e posibil de pus la punct mai rapid și mai bine un act de vânzare-cumpărare. Ce mare notar! Crede-mă, Lluís.
– Și?
– Crede-mă, Lluís, substitutele căutate de om pentru unica glorie sunt false și ridicole.
Gloria literară? Ce tâmpenie, o glorie de hârtie… S-ajungi o carte printre milioane de cărți, o mumie printre milioane de mumii; s-ajungi bust din ghips pe-un fișet în birou la „Ruscalleda Fiul. Paste Fine pentru Supă”…
– Și autentica glorie care-ar fi?
– Războiul și dragostea; omorul și contrariul lui! Nimic altceva; dar eu, încă din cea
mai fragedă copilărie, am suferit groznic de măsele…
– Războiul și dragostea; omorul și contrariul lui… dacă-ți închipui că ești primul care-o
spune! Să zicem c-ai spune-o primul; lucrurile-astea obosesc, o știm doar cu toții.
– Clar că obosesc. Gloria obosește, se suportă doar o clipă. Dar ce clipă! Toți trăim
pentru clipa asta… Căsătorie? Cine vorbește de căsătorie? Nici vorbă! Tocmai am venit să-ți spun că… Nu, nu; pe mine să nu contați! Nici gând de căsătorie! Taina căsătoriei e taina lor predilectă, sărăcuțele; mai mult, mult mai mult decât botezul. Dar cu mine, nu; cu mine, nu. Eu voiam o mare iubire, cine nu aspiră să fie protagonistul unei mari iubiri? O mare iubire; adică, nici vorbă de căsătorie. Nici în glumă; am venit să-ți spun.
– Mie? Pricepe că… și ce-mi spui mie?
– E ciudat că nu te prinzi. Dac-aș rămâne cu voi, m-aș trezi însurat și cu plozi fără să
bag de seamă și mie nu, știi… Nu! Nu-mi veni mie cu prostii de-astea. O mare iubire, da, e ceva ce mereu te faci să mai uiți, dar nu căsnicie! Cu-atât mai puțin dacă te trezești în cârcă cu plozii altora… asta mi-ar mai lipsi! Copiii, nu?, o spune comandantul, trebuie să fie din recoltă proprie. Războiul și dragostea, da, omorul și contrariul lui; dar cu condiția să dureze doar o clipă. Că tot veni vorba, știi că n-am omorât pe nimeni, niciodată?
– Picó-mi spusese că tragi ca un tigru.
– Cu mitraliera? Asta nu e omor, e lichidare. Ce vreau eu să spun e să omori tu
personal, din motive personale, pe cineva pe care ai pică. Cel mai bun prieten, de pildă. Să-l omori cu aceeași voluptate, cu aceeași, știi, cu care… căci omorul și chestia aia sunt echivalente.
– Pfu, îți repet: dacă-ți-nchipui c-ai descoperit-o tu…
– N-am descoperit eu nimic, înțelegi, nici nu râvnesc.
– Mă bucur.
– Descoperirea ar fi deja un triumf și doar imbecilii triumfă, incapabilii să-și propună
ceva imposibil. Exact de-aia am venit, să-ți spun că unica iubire care mă interesează este iubirea imposibilă, nici gând de căsătorie! Unica posibilă este cea imposibilă; notează, poate, cine știe, o fi deviza vieții mele. Ce mult mi-ar plăcea să omor! Nu cu mitraliera, cu mâinile; să strângi un gât palpitând până-l omori… Am bicepși, știi?; am nervi și mușchi! Tu nu crezi, n-ai crezut niciodată; n-ai binevoit niciodată să ai încredere-n mine; dar eu pot să omor! Numai cu mâinile, înțelegi?; tu veșnic m-ai crezut un bicisnic; ești un imbecil ca locotenent-colonelul ăla…
– Care locotenent-colonel?
– Ăla de la Comisia medico-sanitară, care voia să mă declare inapt, pe motiv de piept
îngust.
– Totdeauna ne-ai spus că din cauza miopiei.
– Șleahtă de imbecili. Nu știți că-s două feluri de mușchi, care se văd și care nu
se văd. Străinul ăla, de exemplu, înalt și lat în umeri, cu un piept ca de cal… spectaculos! Dar, dacă mi-aș fi propus, l-aș fi făcut knockout într-o clipă; sunt mușchii netezi, invizibili… – și Soleràs își sufleca mânecile să-mi arate brațul lui slăbănog, lung, fără formă. Eu, dintr-un pumn..
– Mereu ai avut mania asta, Juli, bietul de tine. Tu știi că un derbedeu, cu un pumn, te-
ar pune la pământ. Lasă-te de mușchi invizibili, prezenți doar în imaginația ta. Tu ai calități mult mai mari; e ciudat că te preocupă atât chestia asta cu mușchii. N-ai face schimb, sper, cu un hamal de pe chei.
– Bineînțeles că da – și mă privea uimit. De ce n-aș face? Străinu-ăla o fi fost un
hamal.
Ultrablond, ultrabronzat, de unde știi că nu era un hamal de pe chei? Cu dinți magnifici, cum numai brutele perfecte au… tu nu poți să-ți închipui cum am suferit de măsele toată viața! Există milionare suedeze cu toane; era mult mai în vârstă ca el, o nordică de-aia coaptă care se ține bine. Lui i-ai fi dat 20 de ani; ea să fi avut 50. O pereche magnifică! Mereu, mereu va exista o pereche ca asta, cu barcă cu motor, care-o să creadă c-a descoperit un golf complet pustiu; un golf să se desfete ca doi cai! Și mereu, mereu va exista un băiat de 12 ani ascuns printre tufe de anason care-o să verse că i-a văzut… Fiindcă, fii lucid, nu există golfuri pustii; tot ce facem în secret este văzut de niște ochi inocenți care nu iartă. Miop, eu? Mă faci să râd. Ce-aș vrea! Să nu văd dincolo de lungul nasului, ca voi toți. Crezi că e plăcut să vezi totul pe dinăuntru? De exemplu: o să-ți dau un exemplu ca să-nțelegi. Carlana e o tipă senzațională, ca suedeza aia; când tu, Luís, te uiți la carlana…
– Ce-ar fi să nu mai scormonești povestea asta?
– Omule, e un exemplu. Când te uiți la ea, ce vezi? Ochii, părul, gura; nu-ți trece
privirea de suprafață. Dac-ar fi ca razele Roentgen, ce-ai vedea? Creierul, nervii, laringele, plămânii.
– De-ar fi așa, nicio femeie n-ar putea să ne placă.
– Cine știe? Pot fi niște plămâni splendizi. Ai carlanei, de exemplu; ca ai suedezei. Și
ficatul, știi? Ficatul, la tipe de genu-ăsta, ce ficat! Ca o vulpe de mare. De-un violet rafinat, cu irizări delicioase… Păcat că nu-s pictor! Ți-aș picta vizunea mea despre carlana sau despre suedeză, de să cazi pe spate. Ce tipe! Sănătate la ele, gârlă! Niște glande endocrine formidabile, că de-acolo vine marea lor feminitate. Eu, în schimb, bietul de mine, trebuie să recunosc cu modestie că glandele mele endocrine…
– Lasă glandele-n pace, toate astea-s povești.
– Povești? Se rostogoleau pe nisip și nechezau ca niște cai… Și eu am vărsat. Îmi venea
să-l strâng de gât pe cretinul ăla și pe toți cretinii ca el, risipiți peste tot în lume.
S-a oprit, ca să mă fixeze cu ochii lui de miop, și-a-nceput să râdă în surdină:
– Nu vă invidiez, Lluís, pentru tipele-astea; fii sigur! Nu vă invidiez. Ambiția mea era
mult mai mare. Dar uite ce se-ntâmplă: e bine să te căiești c-ai păcătuit, că așa profiți de timp dublu: întâi păcătuind, apoi căindu-te. Să te căiești de ceva e o formă de-a face acel ceva să dureze… iar păcatul durează așa puțin! Dimpotrivă, să te căiești că n-ai păcătuit e un sentiment uscat, nu-ți oferă nicio satisfacție. Ferice de cine poate plânge abundent abundente păcate! E ca o ploaie peste un pământ bine îngrășat cu gunoi de grajd; recolta e splendidă! Eu, însă, ce pământ uscat, ce secetă persistentă! Tu nu vrei să crezi că mătușii mele îi apare Sfânta Filomena; cum nu vrei să crezi că eu eram ăla de fura cutiile de lapte marca El Pagès din depozitul Intendenței. Eppur si muove. Dacă ți-aș spune că-n curând o să te convingi? Foarte curând; n-ai mult de așteptat. Imediat ce-am să ies din dormitoru-ăsta. Mă refer la cutiile de lapte, nu la Sfânta Filomena; în ce-o privește, va trebui să crezi în continuare în cuvântul meu. Mătușa mea are o sănătate de fier, ceea ce ea atribuie regimului de viață, dar mai ales specialei protecții a Sfintei Filomena; cât privește regimul ei, atât de sănătos, de viață, o să-ți povestesc. Dar acum vorbim despre Sfânta Filomena. Ei bine, o dată, mătușă-mea avea gripă; ca tine acum, cu febră mare. Cum n-avusese niciodată ceva, gripa aia cu 400 era pentru ea un eveniment deosebit; era, am putea spune, un jalon important în viața ei, căci, în afară de gripa aia, i se întâmplaseră prea puține lucruri demne de-a fi povestite. Ei, și-ntr-o noapte cu febră, de insomnie, i-a apărut Sfânta Filomena și i-a spus să nu-i fie frică, ea o s-o salveze: „No temas, yo te salvaré”. De ce i-a vorbit Sfânta Filomena în spaniolă? De un’ să știu eu, întreabă-mi mătușa. Îmi închipui că motivul o fi că atunci – era în timpul dictaturii (regimul politic autoritar din Spania (1923-1930), condus de generalul Primo de Rivera) – catalana nu era încă oficială.
– Vai de noi, dacă și sfinții din cer…
– A se consemna că mătușa mea n-are nimic dintr-o spaniolistă înflăcărată; dimpotrivă, mereu a avut mai degrabă o slăbiciune pentru Don Carles (infantele Carlos, conte de Molina (1788–1855), primul pretendent carlist la tronul Spaniei, de care a fost privat în urma abolirii Legii salice în 1830 de către Ferdinand al VII-lea al Spaniei, tatăl Isabelei a II-a a Spaniei. Lupta pentru succesiune s-a materializat în mai multe războaie, numite carliste, după susținătorii lui Carol, „carliști” – tradiționaliști, antiliberali, opuși susținătorilor Isabelei, „isabelini”) și pentru Sfânta Tradiție. Dar crezi c-am venit special să-ți vorbesc despre mătușă-mea? Dacă ne-am apuca să vorbim despre timpurile dictaturii, câte amintiri n-am putea evoca! Atunci, în dictatură, ne-am cunoscut noi doi, spre sfârșitul liceului. Adu-ți aminte că-n 1929 am început împreună facultatea. Și era-n decembrie 1930, dacă nu mă-nșel, când făcurăm tevatura-aia formidabilă, ți-aduci aminte? Trini era cu noi; tu de-abia o cunoscuseși, ne-am cățărat pe acoperișul Universității să agățăm drapelul, drapelul republican federal. Ce de discuții înainte, să hotărâm ce drapel să punem. Unii-l voiau negru, alții roșu și negru, alții pe cel republican (cu specificarea că pe vremea-aia nimeni nu știa cum arată drapelul republican); curios, ideea cea mai simplă, să înălțăm drapelul catalan – pe care-l știam toți și ne reprezenta pe toți – nu ne-a trecut prin cap nicio clipă.
Pusă la vot ideea, a câștigat cel federal. Noi probleme: cum e drapelul federal? A trebuit întrebat tatăl lui Trini; Trini, după explicațiile tatălui ei, l-a făcut rapidissim, din țesături diferite. Niște benzi roșii, galbene, violete, apoi un triunghi verde-marin și-n el niște stele albe; pe-astea le-am făcut din hârtie satinată și le-am lipit cu cocă. Ce muncă pentru afurisitu-ăla de drapel! Stelele au născut noi discuții, câte să fie? Câte una de fiecare stat federal, dar cine să știe câte state federale vor fi? Nesiguri, ca să n-o dăm în bară, am stabilit berechet, 15 sau 16; să fie toată lumea mulțumită! apoi a venit problema practică, cum să-l introducem pe-ascuns; m-am încins cu el pe sub palton, cum puteam s-arăt de umflat! Singura dată în viață când am atras atenția prin formidabilele dimensiuni ale burții. În sfârșit… înălțarea! Uf! Ți-aduci aminte, Lluís, cum mergeam în patru labe peste țiglele care trosneau, tu-n față, apoi Trini și eu în spate? Câte discuții, câtă muncă, câtă pasiune, cât mers în patru labe pe acoperișul Universității, totul ca să obținem ce? ca trecătorii, care-l priveau din piață, să comenteze mirați: Ce i-o apucat pe studenți? De ce înalță drapelul american?
(…)
– Am venit să-ți spun la revedere, Lluís.
– Schimbi brigada?
– Pfuu…
– N-o să te duci la a „picioarelor plate”, presupun.
– Ai picat în mania asta?
– Nu. I-am văzut în operațiunile trecute: mai mult sau mai puțin ca a noastră, ăsta e
adevărul. A fost la fel de distrusă ca a noastră, sau mai mult. Te-au expediat în altă parte, o nouă încadrare?
– Poate… Și m-am gândit să-ți dau scrisorile-astea. Le-am păstrat până acum… ca un
idiot; mult mai idiot decât tine, când m-apuc. Doar c-o ascund cum pot. Nu vreau să le mai țin. Ia-le! Dar nu te uita la ele acum. Ai timp destul când o să fiu departe… Plec, să nu fiu și mai ridicol. Pa.
Fragment din Incerta glorie, de Juan Sales, în pregătire la editura Meronia. Traducere din catalană de Jana Balacciu Matei
