Olivel, 20
Ramon, aș vrea să te am alături… și să plâng, să plâng ore întregi. Scrisorile nevestei mele către Soleràs… Cum puteam bănui? Am lăsat-o atât de singură… Le-am citit cu o curiozitate oribilă. E mai rău decât luptele pe câmpurile alea.
(…)
12 aprilie
Biet Juli: sunt atât de singură, că mă agăț de scrisorile tale, singurul meu tovarăș! Le păstrez pe toate și, câteodată, le recitesc. Mi-ai scris mai mult, mult mai mult decât el; diferența de grosime dintre teancul cu ale tale și cel cu ale lui – le păstrez pe toate – este izbitoare. Chiar acum, e o lună de când nu mi-a scris, o lună întreagă fără să primesc nici măcar un rând!
Scoate-ți din cap ideea deprimantă pe care ți-o faci despre tine: de ce să nu placi niciunei femei? Tocmai tu, care ai calitatea pe care-o apreciem cel mai mult, delicatețea. Te gândești la toate, știi să te pui în gând în locul celuilalt, știi să fii alături când e nevoie de tine și dispari când te temi că deranjezi. De ce zici că n-o să găsești niciodată o femeie care să te iubească? Bineînțeles că într-o bună zi ai s-o găsești. Tu ești anume făcut să faci o femeie fericită: vei fi un soț încântător, un soț model, un tată de familie exemplar! Văd la Ramonet: e nebun după tine. Își amintește de toate și de fiecare din poveștile pe care i le spuneai când veneai la noi, înainte de război; și de cea pe care i-ai spus-o acum, în seara când ai apărut pe neașteptate cu lădițele cu lapte condensat, cea despre „cei trei înțelepți prevăzători din Piteus”, de nu știu câte ori m-a pus s-o repet, atât de mult îi place. Se strâmbă de râs!
În seara aia m-ai întrebat uimit cum se face că acum merg la liturghie și ți-am promis că o să-ți explic. Da, Juli, îți eram datoare cu această explicație, căci tu ești cel care, pentru prima oară în viață, m-ai dus la lucrul absurd care era pentru mine o liturghie. Dacă merg, e datorită ție.
7 mai
Îmi ceri detalii despre botezul meu; e curios că tu îi dai atâta importanță, iar pentru mine are atât de puțină! De-ai ști ce formală mi s-a părut ceremonia, ce goală de sens; ce indiferentă m-a lăsat… Cum ai insistat atât de mult și nu știam la cine să apelez, i-am spus femeii ăleia, văduvei anarhistului; la ea în pod nu se mai face liturghia de când a dispărut bătrânul iezuit (am aflat acum de la ea că era iezuit); dar știe o casă unde se face în fiecare duminică. O casă în care lucrează de ani și de-aia au în ea încredere deplină.
Casa e pe-o străduță din cartierul Sant Just, pe-afară greu de distins de celelalte; veche, cenușie. Înăuntru… am rămas înmărmurită! În viața mea nu fusesem într-o casă ca aia. E de mirare că patrulele anarhiste încă n-au rechiziționat-o; pesemne fiindcă nu și-au dat seama că tocmai în cele mai vechi cartiere sunt palatele celei mai vechi și mai râncede aristocrații. De mirare și că mulți asemenea oameni sunt încă în Barcelona; cum or fi putut supraviețui atâtor orori?
Când am ajuns, văduva anarhistului, Ramonet și cu mine, ne aștepta un grup de doamne, majoritatea de vârstă mijlocie; să fi fost douăzeci și cinci sau treizeci. Am încremenit când am văzut atâtea, mă intimidau; mai ales că Ramonet a început să miorlăie că vrea acasă și, cu cât îl mângâiau mai mult, cu-atât își vâra capul în fusta mea. Apoi, cum îl apucă des, a renunțat brusc la căpoșenie și a decis să se facă simpatic, spre marea bucurie a tuturor doamnelor, care și-l disputau. Cât îi așteptam pe preot și pe naș, încă nu sosiseră, mă uitam prin salon; imens, foarte înalt, nu-mi amintesc să fi văzut toată viața mea unul mai mare. Firește, țineau ferestrele și ușile închise; mai mult, ca să nu se poată auzi nimic afară, draperiile verzi, groase, erau lăsate. Un candelabru enorm, cu ciucuri din cristal, avea douăzeci-treizeci de lumânări aprinse, lumânări adevărate, din ceară, care parfumau tot salonul. Văzându-mi uimirea, stăpâna casei mi-a spus că îl aprind doar la mari ocazii: „Și astăzi – a zis adresându-mi cel mai amabil zâmbet – este una”. Pe pereți erau oglinzi mari cu rame aurite, alternând cu picturi de epocă („Vigatà” – Francesc Pla i Duran, (1743 – 1805), pictor catalan, născut în orașul Vic și, de aceea, supranumit „Vigatanul ” -, mi-a spus doamna). Tavanul era decorat cu fresce, mi s-a părut că reprezentau judecata lui Paris sau vreo altă prostie mitologică. În fiecare din cele patru colțuri ale salonului erau o canapea și patru scaune cu brațe, totul de epocă, totul din mahon masiv și tapițat cu catifea purpurie. Pe mijlocul unuia dintre pereți era marea ușă de intrare în salon, din nuc decorat; pe peretele opus, două ferestre mari, iar pe ceilalți doi pereți, în centru, câte un scrin, cele mai mari și mai frumoase scrinuri văzute de mine vreodată. Fiecare valorează, pesemne, o avere. De mărimi impunătoare, bogat incrustate și cu plăci din argint decorate, că, vrăjit, ți-ai putea petrece ore, zile, privindu-le; dar cel mai mare farmec era că rămânea atât de mult spațiu, atâta perete alb de-o parte și de alta a fiecărui scrin și-a fiecărei ferestre și, mai ales, a ușii de nuc cu două canaturi – ce frumusețe!, pereții albi-albi; parcă ți se odihnesc pe ei ochii, ce tihnă!
În mijlocul salonului, sub lampadar, puseseră un guéridon și pe guéridon un fel de platou din argint masiv. „Un lighenaș vechi, de familie”, mi-a explicat stăpâna casei, mereu gata să răspundă curiozității mele. Am înțeles că era necesar pentru ce urma să facem; n-aveam nicio idee despre cum se face un botez, nu văzusem încă niciunul. Ți-am spus că aproape toate doamnele erau bătrâioare, toate de cincizeci de ani sau mai mult; era și una tânără, blondă, din câte am înțeles nora cuiva, și aceasta a-nceput să-mi vorbească cu-atâta înflăcărare despre decizia pe care-o luasem că, adevărul e că nu mi se părea chiar așa, nu știam ce să-i spun. În sfârșit, a sosit preotul, precipitat, ca un om presat de timp; și el era tânăr, spre treizeci, proaspăt ras, îmbrăcat ca muncitor, dar impecabil, cu gesturi sigure și rapide, aproape automate. Cu mâna pe inimă-ți spun: mi-a fost imediat antipatic. Ca să-mi înving acest sentiment îmi spuneam că omul ăla își primejduia viața ca să-și facă meseria; că, la fel, toate doamnele alea erau în primejdie. Nașul întârzia și preotul se tot uita la ceas nerăbdător; întindea brusc brațul, apoi și-l ducea la ochi, și la urechi, de parcă s-ar fi temut că a stat, foarte preocupat de minutele pe care-l făceam să le piardă. În sfârșit, a venit și nașul; un domn bătrân, ultracivilizat, ultratimid, ultrasimpatic, care s-a arătat încântat să le vadă pe doamne; unora le-a sărutat mâna. Aș fi preferat să-mi fie nașă văduva anarhistului, dar reieșea că totul fusese pus la punct: urma să fie stăpâna casei. Ar fi fost nu știu cum să stric planul. Pe de altă parte, mă cuprindea tot mai mult un soi de indiferență față de pregătirile care pentru mine n-aveau niciun sens.
„Ei, acum, că suntem toți”, a zis preotul ridicând vocea; și doamnele au tăcut. Își pusese tunica albă scoasă de gazdă dintr-un scrin și a început ceremonia. Al cărei unic farmec a fost clandestinitatea. Preotul explica sensul a tot ce făcea și, cu cât explica mai mult, cu atât mai puțin sens vedeam. Poate ar fi mai bine să nu se explice nimic, să se limiteze doar la cuvintele strict necesare; căci, cu cât se adaugă, cu atât se strică. Noroc că Ramonet se distra; eu…. ce lung și plicticos a fost! Preotul avea o expresie energică, hotărâtă, și tocmai asta mi se părea de prisos: atâta energie, atâta hotărâre… atâta convingere! Vorbea cu un aplomb care mă irita, cum pot fi văzute atât de clar lucruri atât de obscure? Cum poți să fii atât de sigur, atât de convins? La celălalt, la bătrânul iezuit, cel din podul din Arc del Teatre, se vedea că nu era sigur de nimic! privirea lui de apostol decrepit, bătut, avea atât de puțină convingere și, în schimb, atâta credință…
Am impresia că, dacă m-ar fi botezat bătrânul iezuit din Arc del Teatre, aș fi simțit ceva; poate, cine știe, m-aș fi simțit profund tulburată. Îmi venea-n minte prima lui liturghie, în podul dărăpănat – acolo sta ascuns, aveam să aflu de la văduva anarhistului; ea îl ascunsese. Toate astea aveam să le aflu pe urmă, treptat. Și amintirea acelei liturghii îmi aducea căldura sufocantă din vara aia oribilă, când preoții erau vânați peste tot în Catalunya. Cu câtă simplitate făcea liturghia, de parcă ar fi fost cel mai banal lucru, de zi cu zi, cel mai casnic; și, cum prin lucarnele larg deschise intrau roiuri de muște, mereu i se plimbau câteva pe buza de sus, toată brobonată de sudoare. Nu făcea niciun gest să le sperie; și mie mi se părea că văd celălalt chip, al mortului, celălalt chip cu celelalte muște. Dacă m-ar fi botezat el… cum de nu mi-a trecut prin cap să cer atunci, când îl aveam printre noi?
Cel de acum…
Preotul ne-a stropit, pe mine și pe băiat, cu o scoică din argint, scoasă și ea dintr-un scrin; în casa aia se găsesc de toate. Gazda a ținut chiar să-mi arate o „rochie de botez” din secolul XVIII, folosită, încă se mai folosește, mi-a spus, pentru toți copiii din casă din epoca arhiducelui, „fiindcă – a zis – firește, suntem adepții Casei de Austria”. Era o rochie fastuoasă, toată dintr-o dantelă extraordinară, doar că neadecvată circumstanțelor: Ramonet nu-și putea pune rochița aia bună pentru un nou-născut, iar eu cu atât mai puțin. „Imaginați-vă – mi-a mai spus doamna – c-a fost folosită la botezul unui nepot de-al principelui de Darmstadt, născut la Barcelona în asediul din 1714; tot noi am fost nași”. Dacă aș fi luat-o ad litteram, ar fi trebuit să-i dau doamnei și socrului ei (s-a dovedit că bătrânul este socrul ei) venerabila vârstă de două sute și ceva de ani.
Marchizul (o altă doamnă m-a informat în șoaptă că era marchizul de X, și scriu X nu ca să imit romanele fine, nici ca să nu-l compromit dacă scrisoarea asta ar ajunge în mâini dușmănoase, ci, pur și simplu fiindcă nu-mi mai aduc aminte titlul pe care mi l-a spus), marchizul, da, părea, foarte bătrân, dar nu chiar așa; și era, într-adevăr, încântător. Ce bătrânel atent, simplu, cu un nu știu ce infantil și de iluzionat în privire! „Are aproape 90 de ani” – mi-a spus tot doamna care mă informase că era vorba despre marchizul X – „și n-a vrut, cu niciun preț, să fugă în străinătate; mereu a fost un original.” El a auzit și-a replicat râzând:
– La vârsta mea, mai bine mori acasă decât să trăiești printre străini.
Acum îmi dau seama că, vorbindu-ți de doamne și de marchizi, ți-ai putea închipui toate personajele respective îmbrăcate ca atare; nimic mai departe de realitate. Toți erau deghizați în proletari, ca toată lumea de la Barcelona, în afară de tatăl meu. Tata, nu doar că n-a vrut să renunțe la sacoul și la cravata dintotdeauna, dar, de când cu revoluția, și-a pus pălărie, de unde înainte umbla cu capul gol. „Carnavalul revoluționar”, cum zice el, îl irită. Cel mai curios e că se vede de la o poștă că-s domni, cu toată deghizarea; poate fiindcă exagerează aspectul proletar al hainelor și asta sună fals, poate felul cum pășesc, cum se mișcă, cum vorbesc, niciodată al zidarilor – fiindcă în realitate sunt deghizați în ajutoare de zidari, de parcă n-ar bănui că există și alte feluri de muncitori, că există și muncitori înstăriți la fel de bine îmbrăcați ca oricare alt om.
Stăpâna casei, după ceremonie, ne-a servit o gustare. Un servitor – și el deghizat în ajutor de zidar – a adus scaune și le-a așezat în cerc în jurul guéridon-ului; a urmat o conversație generală. Preotul s-a mai uitat o dată la ceas și-a spus că nu prea mai poate să stea; că între timp va înregistra cele două botezuri. Și-a scos de sub bluză un caiet unde îi notează, din câte am înțeles, pe toți cei pentru care oficiază de când Biserica trebuie să lucreze clandestin și i-a cerut stăpânei casei două foi de hârtie, să-mi întocmească actele. Nu-și face decât datoria, și asta înfruntând atâtea primejdii, dar n-am ce face: toate complicațiile astea mă depășeau, mi se păreau atât de birocratice! Iar un mic detaliu m-a-ntors pe dos.
În actul de botez al lui Ramonet preotul scrisese: „Ramon de Brocà i Milmany, fiu natural al lui Lluís de Brocà i Ruscalleda și al lui Trinitat Milmany i Catassús…” Mă crezi c-am simțit acest natural ca pe un pumnal? Nu conta c-a pus și la mine, sunt obișnuită să văd că în actele mele scrie fiică naturală. Am întrebat dacă la Ramonet nu poate să scrie „fiu”, fără alte precizări: „Nu, doamnă, așa sunt dispozițiile”. „Dar el ce vină are că e nelegitim?” „Nu e nelegitim”, a zis, parcă oripilat de cuvânt; și mi-a explicat că „natural” nu are în sine un sens negativ, căci toți copiii sunt, în afară de cei adoptați, și că fiii naturali devin legitimi prin căsătoria părinților, „spre deosebire de cei nelegitimi”, a zis, „care sunt cei procreați de părinți care nu se pot căsători”. Pe tine, care ești avocat, te-o face să râzi că ignor toate astea, dar am impresia că multă lume face confuzia. „Ei” – a adăugat preotul – „toți sperăm că de îndată ce… soțul dumitale poate veni la Barcelona, vă veți legitima uniunea prin căsătoria religioasă.” Am înțeles că el credea că suntem căsătoriți civil și m-am simțit datoare să-l informez că nu eram în niciun fel. „Pentru noi” – a zis el – „că sunteți sau nu, lucrurile nu se schimbă. Pentru noi există căsătorie doar dacă există sacrament.”
Dacă ți-aș spune, Juli, că și pentru mine… dacă nu ar fi sacrament, ce-ar fi căsătoria? Dar nu puteam să mai fac nimic; chiar dacă simțeam că sunt de acord – cel puțin într-un anumit fel, pe care el poate nu îl percepea – cu multe din ce-mi spunea, preotul ăla mi-era antipatic. Aplombul, convingerea, expresia și gesturile lui energice… și uitatul întruna la ceas, parcă să ne arate că-l facem să piardă un timp prețios!
Între timp, servitorul adusese și pusese pe guéridon o tavă mare, de argint masiv, ca lighenașul folosit la botez; iar farfuriile pe care ni le dădea erau de Sèvres, cu marginile aurite. Prețioasa vesélă era în total contrast cu ce ni se servea: feliuțe de pâine prăjită, pâine din rație, tăiate subțiri de tot ca să iasă mai multe, unse c-un strat străveziu de untură. Calde, abia prăjite, toată asistența le-a declarat delicioase:
– Dacă ne-ar fi spus cineva – a zis o doamnă – că o să vină o vreme când o să punem pe pâinea prăjită untură, nu unt…
– Bine că e și asta, a zis alta.
– Am primit-o alaltăieri de la Londra – a spus stăpâna casei–, ne-a trimis-o cumnatul meu prin consulatul general al Marii Britanii. De n-ar fi pachetele cu alimente de la el, nu știu cum ne-am descurca.
– Noi – a intervenit alta – am primit acum câteva săptămâni de la New York, unde avem un unchi, o duzină de cutii de corned beef, tot prin consulat, cel nord-american. Înainte de război, nici nu auzisem de corned beef și, dacă ne-ar fi spus cineva că există așa ceva, carne la cutie, am fi leșinat de greață.
– Și cât e de bun corned beef-ul – oftă stăpâna casei –; câte lucruri foarte bune nici nu bănuiam că există. Cred că după război o să mănânc tot untură în loc de unt și corned beef în loc de friptură de vițel. În viața mea n-am mâncat ceva cu atâta plăcere!
Ni s-a servit apoi ceai; ceai găsești la Barcelona cât vrei, evident fiindcă amatorii suntem puțini. Ce-a dispărut total e zahărul; gazda noastră primise însă de la Londra, împreună cu untura, câteva kilograme de zahăr și-atât de bun mi s-a părut ceaiul ăla, îndulcit ca pe vremea noastră! Eu, acasă, beau în continuare, dar fără zahăr; zaharina, unora le place, mi se pare îngrozitoare.
Toate astea, pâine prăjită cu untură, ceai cu zahăr, erau, firește, ceva extraordinar; ceva extraordinar în onoarea botezului pe care toate doamnele de acolo îl considerau, după cum se vede, un eveniment istoric. Mă intimida că-i dădeau atâta importanță, nu mi se părea chiar așa; după comentariile lor euforice, am început să bănuiesc că pentru ele nu era doar un eveniment, ci și o victorie.
Am ghicit asta mai ales din ce-mi spunea tânăra blondă: interpretau decizia mea ca pe-o recunoaștere, în sfârșit, că au dreptate; și anume, ele! Când m-am prins, mi s-a părut comic; fiindcă mă simțeam la fel de străină printre ele cum m-aș fi putut simți în mijlocul unui trib de papuași. La un moment dat mi-am exprimat nedumerirea că, printre atâtea femei, era doar un bărbat. Tânăra blondă a făcut o figură stupefiată.
– Toți bărbații au fugit din zona roșie, nu știți? doar bunicul nu, din spirit de contradicție, ca întotdeauna. Imaginați-vă, când toți erau republicani, el era monarhist și-acum, când toți…
– Acum, când toți sunt fasciști – a intervenit el, ultraamabil – sunt în continuare un liberal incorigibil, cum am fost toată viața, nu-i așa?
Și, adresându-se mie, cu un zâmbet copilăresc, dezarmant:
– Doamnă… sau domnișoară, căci, potrivit părintelui nu vă putem considera căsătorită dacă ați fost doar civil…
– Nici măcar civil – am insistat.
– Doar ne-a spus părintele că asta nu contează. Mă credeți că e prima oară în viață când îmi pare rău că nu am talent? Da: n-am regretat niciodată că n-am decât puținul pe care mi l-a dat Dumnezeu; dar acum aș vrea să am cât Stendhal, să scriu un roman pe care l-aș intitula Nici roșu, nici negru.
– Nu-l luați în seamă, bunicul a fost mereu un pic… special – mi-a zis tânăra blondă și-am înțeles că zicea „bunicul” fiindcă marchizul era bunicul soțului ei. Mă credeți că nici măcar nu ascultă Radio Sevilla? Și, dacă-i povestim ce-am auzit, îl lasă rece.
– Oricine ar câștiga, eu am pierdut – șopti el, tot zâmbind. Și și-a plecat capul, cuprins de-o subită melancolie.
Fragment din Incerta glorie, de Juan Sales, în pregătire la editura Meronia. Traducere din catalană de Jana Balacciu Matei
