Ce să înlocuiască literatura, mă întreb de câte ori aud în jurul meu discursuri înflăcărate despre menirea civică a scriitorului. Discursul politic, angajarea atâtor organisme și instituții ce au drept scop declarat civismul și societatea civilă, acțiunea reparatorie a justiției?
Trebuie ca subiectul scriitorului să fie ultima dramă văzută de public la televizor, să dezbată ultima mare controversă a lumii, să aibă justețea corectitudinii politice? Sigur, poate fi, dar nu e obligatoriu.
Imediat după ce o măicuță s-a stins legată pe o cruce, de care fusese țintuită pentru exorcizare, s-au scris cărți și piese de teatru despre ceea ce s-a chemat “Cazul Tanacu” (fotografia reproduce o scena din spectacolul “Spovedanie la Tanacu”). Ele au speculat orizontul emoțional al publicului, pe un canal gata încălzit, dacă nu cumva înfierbântat de către media, și s-au reîntors în ceea ce fusese un fapt divers. Nici “Lizoanca” Doinei Ruști -pornind tot de la un fapt semnalat de presă – nu a menținut mai mult decât a reverberat ca ecou faptul brut interesul pentru roman.
Astfel de subiecte beneficiază de publicul gata format, pot fi în atenția unei mase o vreme, dar sunt uitate sub presiunea altor și altor fapte ce sensibilizează. Îmi este greu să prevăd care va fi soarta lor peste câțiva ani: se vor mai fi citind cu aceeași aviditate, vor mai fi preamărite de critici care cer imperativ racord cu realitatea fierbinte, angajare a scriitorului, sau, cazul uitat fiind, lumea va da indiferentă, ridicând din umeri la subiect?!
Nu subiectul în sine și actualitatea lui vor fi rezistente în timp, ci “cantitatea” de literatură cuprinsă. Un subiect prost scris poate fi interesant prin reverberațiile sale extraliterare doar o vreme și va rămâne doar o pagină prost scrisă fără interes pentru cititorii viitori!
De o voce notorie, puternică și credibilă e de multe ori nevoie. Din postura lor de personalități cunoscute și apreciate, scriitorii pot lua poziție, pot sensibiliza și pot înclina balanța în favoarea unei cauze juste. Ei își pot folosi doar statutul pe care îl au în opera civică, nicidecum nu îi poți obliga să își pună opera în slujba cauzelor imediate care animă omenirea. Mi i-aș dori angajați, programatic și perseverent, în cea mai nobilă cauză a lor: literatura. Pentru că de dispariția făgețelului de pădure, de pericolele încălzirii globale, de situația democrației și drepturilor omului din Cuba lui Fidel, de soarta câinilor comunitari ar trebui să se preocupe cei deseori plătiți să o facă, ori cei care toacă fonduri spre a se ocupa de așa ceva.
Mai ales la noi, scriitorii -unii dintre ei – sunt folosiți ca sfintele moaște pe vreme de ploaie: sunt chemați să alunge seceta din politică, din justiție, din corupție și chiar seceta din mințile politicienilor în vremuri de criză și de inundații. Sunt gravi, au elocință, dar au doar notorietatea, nu și autoritatea în domeniile respective. Iar notorietatea nu i-a adus-o lui Tudor Octavian, de exemplu, situația digurilor și despăduririlor din România ultimilor 20 de ani. Cu toate acestea, îl vedem aproape seară de seară chemat să încline balanța dreptății în fotbal, problemele de mediu, în chestiuni politice, în probleme de procedură parlamentară. Cam tot ceea ce este subiectul zilei este o preocupare gravă și responsabilă a scriitorului Tudor Octavian. În mai puține rânduri – ca să nu zic niciodată – nu l-am văzut a lua atitudine în problemele literaturii, culturii române care or avea și ele nevoie de a fi susținute, impuse în atenția publicului.
Să nu ne amăgim; prezența activă în plan civic a scriitorilor nu rezolvă problemele culturii și nu întoarce nimănui privirea către cultură. Scriitorii apără cauzele tuturor, dar mai nimeni nu apără cauza lor. Iată, nici măcar ei. Nu militez pentru închidere în cercul (mic, în raport cu problematica lumii) literaturii (deși literatura bună cuprinde întregul cerc al problematicii lumii, de la origini și până când ea va mai fi), ci pentru profesionism și specializare.
De la un foarte bun specialist în domeniul hidrologiei (nu, nu e vorba de Ion Iliescu) am înțeles cât heirupism există în aceste soluții pe care le-au îmbrățișat cu frenezie toți băgătorii în seamă la inundații; digurile nu rezolvă problema, ele fiind menite doar a apăra o zona limitată în caz de forță majoră. Și în nici un caz nu vom lăsa construcția în lucrarea făcută ca soluție imediată (că doar nu o rămâne digul de la Galați pe mijlocul șoselei!). Nespecialiștii, printre care evident și cei câțiva scriitori de profesie invitați la toate talkshow-rile, bănuiesc că nu chiar pe gratis invitați, au creditat astfel, prin susținerea acestei soluții, un regim politic pe care unii chiar îl detestă.
Acerstea sunt paradoxurile datului cu părerea în afara problemei. Haideți să îi lăsăm pe specialiști să se pronunțe în domeniile lor și noi să ne pronunțăm, cu aceeași fermitate și adrenalină, în domeniul în care suntem specialiști. Să nu cerem din nou literaturii să fie “tribună de luptă și propagandă a ideilor noi”. Dacă o vom lăsa să fie literatură, va fi și un glas ascultat, și o voce de urmat, și o pildă de arătat.
Cel mai aprig susținător al ideii de literatură ca tribună a faptului de viață imediat, o distinsă profesoară universitară, care nu a împlinit 30 de ani, mărturisea că, totuși, scriitorul ei preferat este Marcel Proust!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în “Ziarul de Duminică”.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.