IndieLisboa: al 12-lea festival de film independent (23 aprilie – 3 mai 2015) de la Lisabona este un model de organizare al unui eveniment de acest tip (http://indielisboa.com/). Să urmărim câteva din componentele sale. În primul rând, festivalul Indie este structurat pe axa global vs local. În cadrul său sunt prezentate filme de scurt metraj și lung metraj, documentar, experimental și de ficțiune din lume și din Portugalia. Indie este global și local. Printre obiectivele sale sunt de menționat internaționalizarea filmului portughez și stabilirea unei platforme de comunicare cu producătorii, distribuitorii, criticii și realizatorii de filme. Totodată Indie are de promovat turistic internațional un oraș și o țară și are de adus publicul în interiorul experienței cinema. Spațiul principal de manifestare, acolo unde se află sala de cinema principal și birourile de recepție și presă, Culturgest, este găzduit de interiorul clădirii semnate de Arsénio Raposo Cordeiro (1987-1993) ce lucrează în tradiția lui Ricardo Bofil, architectul cult portughez.
Situat în „competiție” cu marile festivaluri – Cannes, Veneția, Locarno, Oscarul, Berlin – Indie este orientat către selecția filmelor de buget mic, realizate de producători independenți și de autori „non-comerciali” fie deja confirmați fie aflați la primul lor film. Indie caută semnătura regizorului, marca sa stilistică și opțiunea sa pentru o viziune a lucrurilor, o filozofie personală asupra condiției umane. Indie caută regizorii care formulează un eseu cinematografic în care, deseori, dintr-o desfășurare realistă a acțiunilor și decorurilor are loc emergența unei metafore sau unei alegorii.
În primul rând e de menționat atmosfera calmă și profesională a festivalului dată în principal de un echilibru între poli. Lipsește excesul spectacolului Cannes ori isteria starului Oscar. Lipsește deasemenea atmosfera prea sumbră a sălii de cinema – spațiu al obscurității colective – sau latura academică a conferințelor, reuniunilor și vorbirii în exces în jurul filmului.
Responsabilii acestui tip de alegere aparent simplă sunt membrii juriului și directorul festivalului, Miguel Valverde. Juriul, prin compoziție, e simptomatic pentru o orientare internațională și latinitate: Jerome Baron (profesor de istorie și estetică de film), Joao Mario Grilo (regizor, critic de film și profesor de film), Kis Kogan (director artistic al unui festival de film brazilian), Carlo Cotta (actor portughez), Dominga Sotomayor (regizor și producător), Kathleen McInnis (publicist și apropiat al festivalului de film de la Toronto), Gustavo Beck (regizor și producător), Jean Perret (critic de film și fondator al săptămânii criticii de la Locarno) și Pascale Ramonda (activă în industria de film).
Aferim
Prezentarea filmului lui Radu Jude, Aferim! – un preferat al noului val cinematografic românesc de mai multă vreme la Indie – este simptomatică pentru tipul de eseu practicat în volumul ghid al festivalului. Citez: „Radu Jude stăpânește ironia naturalistă, evitând orice detalii și ornamente inutile și explorează cu success noi teritorii. Aferim! Este un film de epocă (…) filmat atent în alb și negru (atât de reușit filmat încât cinematografia sa amintește de magnificul Hard to Be a God al lui Aleksei German). Constadin și fiul său caută un țigan sclav care e bănuit de a fi fost amantul stăpânei sale. După ce-l găsesc pe Carfin, sclavul, îl vor aduce acasă unde nici soția boierului nici zapciul nu vor reuși să-l scape de furia soțului înșelat. Căutarea este marcată de ura stereotip a personajelor față de orice fel de minorități și orice care se definește ca „străin” și se sfârșește cu o răzbunare violentă. Este un lucru îmbucurător de a ști că Radu Jude rămâne fidel umorului său rafinat și construiește ironia laturii urâte a ființelor umane” (M.M.). Textul citat aduce, sintetic, axele de analiză: un film naturalist și ironic ce explorează latura repulsivă a naturii umane. Filmul e înscris într-o paradigmă cinematografică de renume și este situat în zona eseului de amestec umor – ironie și parabolă. Interpretarea Indie înscrie filmul în contextul mai larg al definiției umanității; solidaritate, utopie, afectivitate și compasiune, toleranță și umanism, dar și empatie.
În acest context nu este de mirare că filmului i-a fost decernat Premiul Indie – Feature Film Grand Prize City of Lisbon – și premiul canalului de televiziune Cineseries, TVCine & Séries Distribution Award. În definitiv Indie este un festival de film internațional ce are și o vocație de latinitate; nu tendințioasă ci de spirit și stil.
Câteva din filmele din competiție
Dintre lung metrajele din competiție câteva atrag atenția. Christmas Again (Charles Poekel, USA, 2014). She comes back on thursday (Andre Novais Oliveira, ficțiune-documentar, Brazilia, 2014) aduce în primplan „mici momente de viață și detalii cotidiene” ce amintesc programatic de modelul cinematografic al lui Robert Bresson și care construiesc portretul unei familii din suburbie. Gueros (Alonso Ruiz Palacios, Mexic, 2014) este un road movie care se transpune în zona fanteziei, iubirii pierdute și care dezvăluie dificultatea de a crește într-un oraș căruia nu-i pasă de visele noastre. O alegorie a fragilității și ambiției e prezentă în Goat (Ivan Ostrochovsky, Slovacia, 2015); istoria unui boxer ce încearcă să iasă din sărăcie continuând să lupte în arenă deși îi este interzis și deși pierde meciurile. Un film cu o structură similară conturează drama generațiilor într-o comunitate de romi din Franța Mange tes morts (Jean-Charles Hue, 2014). Un personaj damnat și răzvrătit are o violentă călătorie de o noapte împreună cu apropiații săi din clan pentru a se îndrepta în plină viteză dimineața singur în mașină către barajul de poliție. Filmul reia drama eroului solitar ce caută transcedența dincolo de legăturile de generații, de familie, rivalitate, violență și fantomele membrillor defuncți ai comunității.
Listen up Philip (Alex Ross Perry, USA, 2014) pune în scenă un „film ce portretizează tineri din mediul urban care se întâlnesc în peisajul Americii profunde și se confruntă cu neurozele, frustrăriile și dorințele construind și desfăcând totodată regulile de atracție și rivalitate mutuală”. Melbourne (Nima Javidi, Iran,2014) se desfășoară într-un decor teatral și construiește un suspense al viitorului unui cuplu și, alegoric, al unei țări.
Quand je ne dors pas (Tommy Weber, Franța, 2014) urmărește întâlnirile de o noapte în Paris ale unui tânăr fără identitate definită ce amintește de filmele noului val francez (de la Antoine Doinel din filmele lui Francois Truffaut la peregrinările pariziene din filmele lui Eric Rohmer). Acest film de nuanțe comic-tragic conține și tehnici de amestecuri de gen și de artificii incongru postmoderne.
Un film ca Sivas (Kaan Mujdeci, Turcia, 2014) se găsește în rezonanță cu filmele cu copii ale lui Abbas Kiarostami ori cu atmosfera din filmele lui Nuri Bilge Ceylan. Un copil își găsește un companion, un câine de luptă, într-o societatea marcată de diferențele de gen și de status unde „animale și oameni coexistă în același plan al fabulei (sau metaforei?) imersați în violența cotidiană care obstrucționează orice și pe oricine și care, rar, arată semnele afecțiunii”. Metafora aici asociază condiția umană cu destinul unui animal aflat într-un peisaj dezolant și populat cu ființe primitive lipsite de empatie și afecțiune.
Din secțiunea Silvestre ies în evidență câteva lung metraje de autor. Before we Go (Jorge Leon, Belgia, 2014) propune o punere în scenă documentar a întâlnirii unor pacienți aflați în fază terminală cu o o serie de artiști coregrafi, muzicieni și dansatori. Ei vor pune împreună în scenă un spectacol pe care nu-l vor vedea niciodată. Ei se reinventează în „durere și plăcere”. Proiectul ține de „afișarea tragediei și salvării corporale prin transfigurarea artistică”.
For the plasma (Bingham Bryant & Kyle Molzan, USA, 2014) filmat în 16 mm, pentru micro eseul catalogului festivalului, este un discurs despre analiza imaginii și despre filmul ca mod de lectură sau o lucrare „experimentală despre lumea finanțelor, despre sociatatea informatică, despre lumea secretă a cinefiliei și despre dorința simplă de a filma o vară în natură”.
Printre scurt metraje a fost remarcat Cai putere (Horsepower, 2014) al regizorului Daniel Sandu care face și el o un diagnostic al relațiilor sociale pornind de la banalul pretext al transportului cu prietenii al unei motociclete la etajul zece. Suprarealista reuniune de forțe umane provoacă psihodrama obsesiilor și crizelor și testează soliditatea relațiilor de solidaritate, prietenie și empatie. În rezumat, comentariul de la Indie subliniază faptul că în această „înălțare în infern, umorul românesc se combină cu o melancolie sobră”.