“A sosit vremea curățeniei pentru psihicul uman. Anticamera e plină până la refuz și trebuie dereticată. Altfel omul se va îneca sub un munte de gunoi, înainte de a încerca să intre în palat. Nu vom reuși să ne curățăm fără atitudinea egală și senină față de lumină și întuneric.”
Naktamdynam
I. Zabulus – Demonul eternei mâncărimi
sau
Cum se transformă un om respectabil într-unul demonic
Dracul mi-este foarte familiar, fiind des evocat în poporul meu. De obicei, evocarea acestuia însoțește eșecuri, tragedii și sentimente contradictorii. Sau, dimpotrivă, succese extraordinare, supradotări, situații comice grotești și revelații. E ceva foarte răspândit în lume. E ceva ce marchează omul cu fierul înroșit, ca pe o vită. Încă din copilărie, odată cu balaurii. Arsura e resimțită toată viața, prin percepții “demonice” care se pot întinde de la registrul banal și cotidian până la cel foarte grav și patologic. În neputința sau indiferența lor de a se studia, oamenii hrănesc ca pe porc această obsesie primitivă.
Eu nu-l voi pomeni pe dracu. Voi păstra denumirea “demon” din respect pentru originea sa greco-romană, presupunând spirit și suflu vital. Dar trebuie să clarific existența reală a “demonilor” (e ultima dată când folosesc ghilimelele, bănuind că m-am făcut înțeles și ele vor fi de acum încolo subînțelese), reabilitându-i pe aceștia istoric și psihologic. Pentru o viață interioară mai senină a urmașilor noștri. În plus, voi răzbuna proasta educație a atâtor generații apăsate de spaime seculare și munți de ignoranță.
În primul rând viziunile demonice sunt un fel de ultimă speranță a vieții noastre de zi cu zi. Adică în afara speranțelor legate de lumea cealaltă, de rai, de reîncarnare, de alte vieți sau, dimpotrivă, de absența acestora. Ar fi, deci, cazul să învățăm să nu ne mai temem de demon, ci să-i înțelegem limbajul. Să lăsăm simpatia față de acest protector să ne cuprindă. Vom obține astfel o simpatie reciprocă!
Scriitorul rus Dovlatov spunea, îndreptățit: s-au scris atâtea cărți despre neajunsurile consumării alcoolului, dar niciuna despre beneficii! Subscriu acestei fine observații revoltate. Și adaug: același tip de nedreptate este valabil și în cazul demonilor. Nu este deloc întâmplător că aceste două îngrediente ale existenței noastre se întâlnesc adeseori unul cu altul. Ca specialist în ambele domenii, dați-mi voie să încerc să repar și această inechitate.
Ca să lămuresc de la început atitudinea mea față de demoni, mă voi exprima limpede, în limbaj citadin, printr-o metaforă ușoară:
Viziunile demonice sunt roșul semaforului în traficul existențial. În noaptea conștiinței, ele sunt și oglinzile retrovizoare, și farurile milenare ale omului. Sunt claxoanele care alungă somnolența în trafic indusă de confuzia noastră. Fără existența lor în întuneric, tulburătoare și fierbinte, traficul existențial ar cădea pradă haosului total. Mai ales în această lume prin care ființa omenească se dă mulțumită cu mașina pe unde vrea ea și urmează cele mai haotice trasee pietonale. Reprezentările noastre pentru haos – demonii – sunt ultimul strigăt și ultimul avertisment salvator, atunci când nu mai vedem nici un reper.
Totuși, de cele mai multe ori, ignorăm demonii-oglinzile-noastre-profunde, peste care aruncăm repede vălul prăfuit. Preferăm să îi considerăm oaspeți nepoftiți, iluzorii și coșmarești. Mare prostie! E ca și cum ne-am profana strămoșii. Tragedia e că oamenii par a se întrece în a uita adevăratul rost al traficului existențial: cel al căutării de sine. Al găsirii și, totodată, al regăsirii de sine. Acesta e singurul motiv clar pentru care se poate spune că oamenii primesc permis de viață, excluzând reproducerea. Căutarea de sine este singura lor datorie neonorată îndeobște, pentru că în rest și un microb ordinar are rostul lui exact pe lume.
Cu alte cuvinte, bacteria, spre deosebire de om, știe care e treaba ei. Ea nu are nevoie de călăuze. Dar noi avem nevoie, iar demonii sunt cei mai vechi și mai autentici ghizi ai noștri, indicându-ne neobosiți hățișuri și prăpăstii.
În prezent oamenii rezumă demonii la tradiția superstiției, la cinematografie sau literatură pentru W.C. și alte vulgarizări destinate idioților și menite să consume bani. Din cauza faptului că demonii reprezintă măreția și misterul părții întunecate a vieții, conștiința noastră îndeobște mică și uzată nu îi percepe corect sau îi respinge cu teamă. Deși trăiesc într-o armonie desăvârșită cu natura – care se bucură în egală măsură de lumină și de întuneric -, ființa umană le e tot mai ostilă, din cauza ignoranței sale milenare.
Orice moment important din viața unui om este însoțit de un demon. Oriunde apare un dram de tensiune, de necunoscut, iată și demonul. În viziune sacră, legendară, orice clipă dată este importantă. Concluzia care vine de la sine este că ne plimbăm sau alergăm sau putrezim în viață ținând întotdeauna de mână un demon. Depinde numai de fiecare dintre noi să apucăm fără teamă mâna călăuzitoare, oricât de puternică i-ar fi strânsoarea.
Recunoașterea legăturilor de simpatie dintre tine și demoni este doar primul pas dintr-o călătorie în care vei fi răsplătit regește, cu podoabele unui suflet împăcat. De la teama de a te trezi lipsit de scutul obișnuinței și al familiarului (dacă, să presupunem întemeiat, societatea nu te-ar mai considera util) până la cea de a te schimba monstruos și definitiv (ca atunci când simți că înnebunești de-a binelea) – toate temerile pot fi alungate prin ascultarea vocii protectoare a demonului. Cei ce nu învață să asculte se prăbușesc. Dar nu, după cum se crede prostește, într-o lume demonică. Ci în propriul iad, despre care demonii i-au avertizat.
Flacăra slab pâlpâitoare a existenței tale plutește pe învolburatul râu subteran fără vârstă, pe o scândurică, pe sub semne străvechi afumate, care veghează de pe pereții peșterii. Nu te sfii să le privești, să le citești și să le înțelegi, ca pe călăuze autoritare, dar sigure.
Imaginea demonului, schimbătoare, dar nu înșelătoare, pentru că îl oglindește pe fiecare dintre noi în chip particular, are un sâmbure nepieritor și neschimbător: lipsa de stare. Ceea ce ființa umană vrea să transmită când spune: “Nu mai am STARE!”. Sau, vorbind la persoana a treia: “Nu mai avea STARE”. Ori, la persoana a doua: “Vezi, dacă n-ai avut STARE!”. Acest miez luminos este cheia ultimă a înțelegerii demonice. Odată găsită, ea îți va aduce și pacea. Numele său este Zabulus, după originea sa latină, din care provine și termenul popular “diavol”, văzut ca furnizor de spaimă și neliniște. Tot ce e ciudat și neprevăzut vine, după o lungă tradiție, de la demoni. De la “necuratul”, creat, perpetuat, osândit și învocat la sânul unei întregi tradiții de superstiții și grave neînțelegeri.
Dar adevăratul Zabulus (diavolul mâncărimii sau demonul neliniștii neînțelese) înseamnă cu totul altceva! El există ca manifestare a unei nepieritoare scântei elementare ce luminează pretutindeni: nevoia mistuitoare și neclară de mișcare și de transformare:
MÂNCǍRIMEA COSMICǍ! Demonul omniprezent al furnicăturii. De la tălpile noastre, până la astre! Zabulus… Cine nu a simțit vreodată irezistibila și tainica furnicătură din palme sau picioare? Nu există nici o explicație medicală pentru ea, cum nu s-a găsit nici un motiv pentru marea agitație stelară.
Este greu de conceput ca un om lucid sau măcar frământat să nu se fi gândit la următorul paradox: cum se face că, pe o rază de o sută de kilometri pătrați, destinul te împinge sistematic într-un punct anume, indiferent încotro te-ai abate? Zabulus avertizează asupra acestui impuls prin apariții tragice, grave sau ironice, batjocoritoare. Dar tu preferi să îl ignori, să alungi viziunile și să continui să privești catastrofal în jos, atent la drum. Zabulus așteaptă doar să îl privești netulburat – ca pe un tablou într-o expoziție – și să îi recunoști existența. Să îți înțelegi frământările subterane și misterioase. Astfel el se transformă din piază-rea în călăuză.
Zabulus apare ca nume scris la începutul Evului Mediu (cum îl găsim, bunăoară, la Firmianus Lactantius, în secolul al șaselea); dar înțelesurile sale sunt vechi de când lumea. El este simbolul confuz al catastrofei personale. Zabulus e întruchiparea necunoscutului magnetic și tensiunea acestei atracții. El există în întregul Univers, ca potențialitate. Este totodată și latența: de la inevitabilul cocnirii a două particule până la catastrofalele întâlniri între oameni. Iar omul care îl înțelege pe Zabulus devine senin în fața catastrofalului.
Va urma