Universitarului i-a surâs această optimistă interpretare a mitului: așadar, judecarea și condamnarea îngerilor căzuți poate fi văzută ca o farsă! Ei s-au retras doar în penumbra umanității, optând pentru calitate în defavoarea justă a cantității. Veniți printre oameni pentru a-i ridica din țărână, Coborâtorii au realizat imediat idealismul deplasat al crezului lor și au devenit foarte discreți și selectivi. Menirea fîințelor umane ieșite din comun, capabile să simtă prezența Coborâtorilor, este să acționeze în numele acestora. Cum? Simplu. Traducând corect miturile.

Potrivit mitului oficial, Coborâtorii i-au învățat pe oameni să scrie. Ba chiar, miturile cele mai vechi spun că i-au deprins cu însăși vorbirea. Eronat! Lilith i-a recitat Universitarului un scurt poem scris de ea pe această temă: “Vai, nu e cum credeți voi, muritorilor! Veghetorii nu i-au învățat pe oameni să vorbească! Oamenii erau deja excesiv de guralivi! Veghetorii i-au inițiat pe oameni în arta tăcerii! Nu le-au împărtășit oamenilor meșteșuguri banale. Oamenii se născuseră mici meseriași! Nu i-au învățat să-și facă arme! Nici să-și prepare cosmetice, că doar pe oameni îi ducea mintea! I-au învățat cum să evite să le folosească pe acestea! I-au învățat să evite și leacurile dar să se bucure de plantele visătoare! Că doar oamenii știau și singuri ce-i sănătatea! I-au învățat nu astrologia, ci ignorarea acesteia! Nu calendarul, ci sfidarea timpului!” Plină de imaginație, tânăra discipolă și adeptă a Universitarului, mai degrabă o soră – cum credea el -, se dovedi a fi cea mai inspirată alegere pentru întemeierea “Demonicilor Anonimi”. Universitarul îi încredință organizarea asociației și Arhiva (Asociația-mamă a “Demonicilor Anonimi” va înființa și prima arhivă imagistică demonică modernă, care va deveni model pentru toate asociațiile sale-pui). Universitarul urma să rămână un simplu vorbitor în fața noilor membri, până în clipa în care avea să ajungă la stăpânirea deplina a artei tăcerii. Universitarul era hotărât și să nu mai scrie niciodată, dedicându-și întreaga energie trăirii nemijlocite și sălbatice. Avusese loc o dublă substituire: profesorul sobru întinerise peste noapte, nepăsător și nebunește, iar studenta primise rolul matur al lucidei veghetoare. Universitarul trăia din plin ceea ce avea să numească “savoarea lui Tarmes”! Privea abisul și nu simțea nici o teamă… Un alt demon îi devenise prieten și se simțea tot mai în largul său în strânsoarea condiției sale umane și în uraganul lumii. 3. DOI: De la o vreme am o presimțire îngrozitoare, mondială! TREI: Toată lumea are… Cine nu se gândește la război, la încălzirea globală?… UNU: La meteoriți, la dinozauri. TREI: Pe ăia nu-i mai învie nimeni, te asigur! DOI: Eu mă gândesc la un uragan omenesc! L-am și visat. UNU: Un uragan provocat de oameni? Așa, ca o mașinărie? DOI: Nu, un uragan din oameni! Din toată omenirea. TREI: Scuză-mă, suntem capabili de multe, dar asta mi se pare imposibil. UNU: Și cum s-ar produce el, așa din senin? DOI: Nu, ca o centrifugă! UNU: Ca la mașina de spălat? DOI: Da, ca la o mașină de spălat fără pereți, care ar împrăștia omenirea în aer! TREI: Hai, că asta-mi place: lumea la uscător! DOI: Degeaba râzi, s-ar forma la fel ca un uragan natural: în lume există un curent principal, ești de acord? Care duce grosul banilor. Bănci, interese, comerț, toate merg într-un sens principal, nu? Și oamenii odată cu ele. Din ce în ce mai mulți, mai multă căldură, mai multe noxe! Cu ei se acumulează poluarea, aerul cald! Explozia demografică, tot mai mare. Curentul principal absoarbe tot mai multă căldură, se curbează, se transformă în vârtej… TREI: De aici până la un uragan din oameni e un drum foarte lung. UNU: Mie nu mi se pare așa de exagerat. DOI: O să ajungem să ne călcăm în picioare, o să fim nenumărați, ca furnicile, ca termitele! Curentul principal o să fie tot mai puternic și până la urmă o să ne transformăm într-un uragan! O să fie mic la început, într-un aeroport; și într-un final o să absoarbă toți oamenii! TREI: Fizic, mi se pare imposibil. UNU: Asta fiindcă ești incapabil să gândești metafizic! DOI: Bravo, dragă! IV. Pendigo – Demonul clismatic sau Despre plăcerile plonjeului demonic 1. Neajunsul de căpătâi al descinderii în abisul necercetat al ființei tale este unul cât se poate de previzibil: vei descoperi o lume asemănătoare infecției din adâncul unei carii de uriaș, carie ce nu a fost deschisă niciodată. O carie oceanică bine ascunsă în maxilarul căpâțânii tale cât lumea. Bacteriile, necunoscute; vietăți stranii ce trăiesc numai la mari adâncimi, unde submarinul ordinar nu poate ajunge. Aici domnește Pendigo: demonul aparent ostil al spațiilor vaste nedescoperite, pe care le mai poți întâlni fulgurant numai în vis. Iar cine visează această descindere se grăbește să o alunge imediat ce se trezește, ca pe un semn de nebunie. Teama că viața pe care o ducem, cu străduință și abnegație, reprezintă doar o infimă parte din noi este atât de mare, încât ne poate arunca la marginea disperării. Este preferabilă alungarea oricărei îndoieli, oricât de gravă ar fi aceasta. În limba latină, Pendigo înseamnă literalmente “abces”. Este un nume târziu pentru un demon primar, un părinte care doarme pe fundul marelui ocean al spiritelor, îngropat în trecut ca o pisică de mare. Patriarh blând în comparație cu ceilalți demoni, el înghite conștiințe și le scuipă schimbate. După experiența dificilă a cunoașterii lui Pendigo și purificarea ta în apele adânci, vei fi greu de recunoscut când te vei întoarce în lume. Sau tu nu vei mai recunoaște lumea. La fel cum cea mai mare parte a viitorului tău este constituită din posibilități, rădăcinile a ceea ce ești aparțin lumii lui Pendigo. El devine tot mai înfect, pe măsură ce este tot mai ignorat. Drenajul său este devastator, puroiul, cumplit, dar revenirea care urmează pentru tine, un miracol. Cel care inspiră adânc și coboară în abis, printre ființele neștiute care îi populează viața ignorată și putridă, primește la final darul cel mai neașteptat: un suflet proaspăt ca aerul de munte. E ca o clismă a creierului. 2. Universitarul își schimbă cu furie crescândă modul de viață. Sobru sau hilar, tiranic ori îngăduitor, răspândește pretutindeni unde crede că este cazul principiile sale demonice. Încurajează îndepărtarea de realitatea imediată, cultivarea viselor, a consumului de vin și de iarbă. Înflorește ca un cactus impozant, iar adepții săi nu întârzie să apară peste noapte. Universitarul nu se implică direct în acțiunile de recrutare. Doar neobosita Lillith se ocupă de mecanismul de contactare a pretendenților la onoarea de a fi membri ai “Demonicilor Anonimi”. Universitarul știe însă că Lilith folosește în primul rând cele mai recente mijloace de comunicare. Evident, asta nu înseamnă că standardele criteriilor de selecție sunt coborâte. Universitarul și Lilith au stabilit un sever chestionar demonologic, cu chichițe și capcane. Există întrebările-capcană: “Ce părere aveți despre cultura zidarilor și a zugravilor?” “Nu credeți că banjo-ul este un instrument limitat?” “Ce imagine ai alege pentru propria ta conștiință: bordel sau palat?” etc. “Și de ce?” Și întrebările de specialitate, începând cu: “Ce crezi despre demonologie?” “Ce atitudine ai față de consumul de alcool?” Și terminând cu: “Crezi în conceptul de demon păzitor?” “Cum argumentezi?” Aceste două ultime întrebări fac de fapt diferenta esențială între concurenți. Seriozitatea răspunsului dă măsura interesului real pe care solicitantul îl are pentru a îmbrăca haina proscrisului demonic. După cum se poate constata cu ușurință, în rândurile “Demonicilor Anonimi” se pătrunde cu dificultate. Nimic din ușurința, disperarea sau confuzia care mână oamenii spre organizații ca “Alcoolicii anonimi” sau “Salvați planeta”. “Demonicii Anonimi” vor organiza întâlniri având ca unic scop împărtășirea experiențelor demonice și confruntarea lor pentru obținerea unor imagini cât mai complete. Rezultatele acestor adevărate reuniuni creative – desfășurate întotdeauna într-o ambianță relaxată, unde nu vor lipsi veselia și vinul dezinhibant – vor fi înregistrate în arhive tematice. Arhivarea se va grupa în principiu în jurul viziunilor demonilor principali, ce ne însoțesc de la naștere până la moarte. Ei sunt clasați de către profesor atât cronologic, cât și filosofic: Zabulus și viziunile neliniștitoare (viziuni ce ne vizitează încă din fragedă copilărie) Furcillatus și viziunile schismatice (apar odată cu revelarea personalității complexe) Tarmes și viziunile abisale (realizate ca viziuni când încep întrebările existențiale) Pendigo și viziunile alterante (legate de experiențele traumatizante de modificări de conștiință) Mortarium și viziunile extatice (care pe lângă extaz presupun și căderea din acesta) Undabundus și viziunile resuscitante (ce însoțesc întotdeauna ieșirile din criză) Ravastellus și viziunile înțelepciunii (cerute tot mai insistent de experiențele anterioare) Immoenis și viziunile eternității (aici nu mai e nevoie de nici o explicație) Înarmat cu această strategie, Universitarul organizează o serie de întâlniri și întruniri discrete, menite să aprofundeze legăturile sale cu primii demonici acceptați în sânul asociației. Nu se dă înapoi de la nimic pentru succesul deplin al comunicării cu aceștia. Nu lasă deoparte nici tinerii recruți meritorii, chiar dacă se vede nevoit – pentru a onora cum se cuvine statutul său de lider și simbol – să adopte atitudini explicite, ca limbajul direct din hip-hop. Mânat tot mai puternic de chemarea sa, Universitarul lasă deoparte orice măsură. Tot ce afișează, însă – de la vestimentația sumbră până la exprimarea verbală abruptă și manifestări fără perdea în public, plus anturajul tot mai pestriț – intrigă mare parte dintre cunoscuți și îl îndepărtează categoric de familie, colegi și prieteni. Câțiva dintre amici – alcoolici care îl simpatizau demult și îl sfătuiseră deseori să nu răpească băutului plăcerea unei participări ca a sa – se bucură totuși pentru că începe să-i frecventeze. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece însă alături de tineri. Îi consideră, cum e și firesc, sarea și piperul revoluției demonice de mâine. În fruntea lor, se imaginează ca un om de știință aproape senil – un oceanograf studiind solitar de decenii fundul întunecat al oceanului – ce a fost cuprins subit de un entuziasm tineresc suprauman, alături de un grup de tineri cercetători aflați la limita nebuniei. Aveau să se scufunde cu toții la o adâncime ce putea fi fără întoarcere, într-un desant subacvatic cu iz sinucigaș și revoluționar. Lilith va mâna grupul cercetătorilor ca o Walkirie cu părul încâlcit, bântuită mereu de revoltă împotriva bunului mers al societății. Căci Lilith este convinsă că, oriunde apare mulțumirea de sine a oamenilor, torța demonică se stinge și triumfă îmbâcseala sufocantă a prejudecăților, în drum spre cimitirul ordonat. Universitarului îi amintește de o veche zicală din tradiția Kaballei, un principiu spiritual pe care nu îl înțelegea înainte: “Cu cât mai rău, cu atât mai bine”… În căutarea luminii, Lilith cultivă întunericul cu pasiune. Alături de ea și Universitarul – iar modelul lor este imediat urmat de ceilalți demonici, tot mai intens, mai des – se obișnuiește să rămână treaz peste noapte, să bea, să se prăbușească apoi în profunde stări de visare și izolare, să nege conceptul de evoluție a omului și să fugă, în ansamblu, de tot ceea ce era catalogat ca bun, sănătos sau normal. Paradoxal, această renegare îi induce tot mai des stări nemaicunoscute de extaz.