“În realitate, pictura mea nu este serioasă. Eu pictez piruete”. Este mărturisirea unui buzoian care a cucerit Bucureștiul în anii ’60 și apoi Parisul. A fost invitat la București, (adus mai bine zis, pentru că a fost nevoie de intervenții diplomatice pentru a pune piciorul în România), și sărbătorit când a împlinit 90 de ani. Atunci a și fost decorat de președintele României.
A fost un moment de glorie târzie, reparatorie, pentru bătrânul artist, celebru în Paris pentru “piruetele” sale după un pahar de vin, pentru barba sa brâncușiană, devenit în 1983 Cavaler al Artelor și Literelor și premiat în ’96 de revista Beaux Arts.
La București a studiat pictura cu Șirato și Ressu. A expus prima dată în florăria mamei sale dar apoi a reprezentat România, în 1967, la Bienala de la Sao Paolo și la primul Colocviu Internațional Constantin Brâncuși. A fost gloria bucureșteană. A urmat fuga, Parisul deloc vesel, succesele din anii ’80… Părea că va avea un final de carieră strălucit, dar a sfârșit într-un azil, uitat, probabil trist. “E brutală viața domne’. Să ceri bani și să nu știi dacă ți-i dă… Sau ceri bani și te refuză, sau ceri bani și își bate joc de tine…”, comenta pictorul în scurtul său sejur bucureștean.
Aurel Cojan (foto 1) este redescoperit pas cu pas. De cei care îl apreciază ca artist, de prieteni, de cei care știu să îi simtă anvergura. Ruxandra Garofeanu a adus pe simeze la Galeria Diakig din sectorul 2 lucrări inedite care provin de la familie. Expoziția reunește un ciclu de lucrări realizate de artist în perioada 1950-1990, atât în țară cât și în Franța, în timpul azilului politic. Toate lucrările de grafică și pictură sunt expuse în premieră. Câteva tușe amintesc inclusiv de o expoziție de nuduri considerată eveniment în anii ’50.
Cojan rămâne un mister. Și ca personaj și ca pictor. A fost decorat de francezi după 15 ani de când a cerut azil politic. Așteptase deja zece ani pentru prima expoziție… și în România, la fel. 20 de ani a fost scos de pe simeze. Apoi, brusc, ajunge la Bienala de la Sao Paolo. Dan Hăulică era curator. “…Candoarea poetică a tablourilor lui Aurel Cojan lasă să transpară valori de foarte veche sensibilitate: o atmosferă de încântare, de basm oriental în game de culori deloc dulcege, cu o nu știu ce gravitate putredă și uneori cu un timbru cald amintind de oarecare vechi piese de ceramică. Dar nu este greu să remarcăm că acest fabulos depășește inspirația din pictura naivă și obligă la alte comparații, făcându-ne să ne gândim la grația savantă a unui Paul Klee” – Dan Hăulică
L-am văzut pe Aurel Cojan în apariții rapide. La televizor, mare minunăție, a fost filmat pe ascuns de Ruxandra Garofeanu, după o conspirație cu alți români parizieni. Lucrările lui Cojan au apărut prin licitațiile bucureștene, dar fără istoric. În muzee, Cojan este uitat. Desenele și picturile lui au rămas răspândite prin colecții particulare, sau la prieteni. La Paris se vorbea despre un “spirit vagabond dublat de o inteligență redutabilă și de o mare sensibilitate”. Ineditul Cojan merită să fie descoperit prin toate pânzele, desenele, caietele de schițe pe care le-a lăsat. Un așa spirit, rezistent, liber, jucăuș, apare rar chiar și printre artiști.