Joseph E. Stiglitz
Marea divizare
Societățile inegale și ce putem face în privința lor
Editura Publica
Traducere din engleză de Smaranda Nistor.
Economistul american Joseph Stiglitz, luareat al Premiului Nobel pentru economie în 2001 și membru al The Royal Society, a fost vicepreședinte senior și economist-șef al Băncii Mondiale, precum și șeful echipei de consilieri pe probleme economice al fostului președinte american Bill Clinton. A fost de asemenea unul dintre consultanții lui Barack Obama în campania din 2008, pe care l-a criticat ulterior pentru planul de salvare a industriei financiare. A publicat multe cărți de referință, câteva au apărut în traducere la Editura Publica. Cea de față a apărut în acest an.
Din anul 2000 predă economie la Columbia University. Este cunoscut pentru critica pe care o aduce unor instituții precum FMI sau Banca Mondială și pentru polemica purtată cu economiștii pieței libere, pe care îi definește drept „fundamentaliști ai pieței libere”. În 2001, alături de George A. Akerlof și A. Michael Spence, a primit Premiul Nobel pentru cercetările privind asimetria informațiilor, iar printre temele lui de cercetare se numără și salariul de eficiență, care s-a materializat în modelul Shapiro-Stiglitz.
În Marea divizare, Joseph E. Stiglitz propune modalități de contracarare a problemei cu care America se confruntă din ce în ce mai mult. Stiglitz afirmă, argumentat, că inegalitatea este o chestiune de alegere: rezultatul cumulat al politicilor injuste și al priorităților prost gândite.
Stiglitz expune pe larg inegalitatea Americii: dimensiunile și cauzele ei, dar și consecințele pentru națiunea americană și pentru întreaga lume. Începând cu politicile publice din era Reagan și continuând cu Marea Recesiune și îndelungatul ei siaj, Stiglitz descrie cu lux de amănunte politicile iresponsabile – dereglementarea, reducerile de taxe, scutirile fiscale pentru grupul de 1% al celor mai bogați americani – care îi lasă în urmă pe mulți americani și transformă visul american într-un mit tot mai irealizabil.
Cu o formidabilă acuitate economică, dar, în același timp, accesibilă publicului larg, Stiglitz ne îndeamnă să adoptăm soluții reale: creșterea taxelor pentru corporații și oamenii bogați; mai mult ajutor pentru copiii oamenilor săraci; investiții în educație, știință și infrastructură; ajutor pentru proprietarii de locuințe îndatorați, nu pentru bănci; și, mai important decât orice, să facem mai mult pentru a redresa economia și a o aduce în poziția de ocupare deplină.
Cea mai cuprinzătoare contraargumentație la adresa neoliberalismului Partidului Democrat, dar și a teoriilor laissez faire din Partidul Republican. Contribuția lui Stiglitz în cadrul dezbaterii publice poate fi oricum altfel decât supraestimată.
„Cartea aceasta nu este un volum scolastic obișnuit, ci o culegere de articole și eseuri scrise pentru diverse reviste și ziare, în ultimii câțiva ani, pe tema inegalității – hăul care s-a căscat, tot mai larg, mai ales în America, dar și, într-o măsură mai mică, în mult alte țări ale lumii. Articolele au însă la bază o lungă istorie de cercetare academică, începută pe vremea când eram doctorand la MIT și bursier Fulbright la Cambridge, în Marea Britanie, la mijlocul anilor 1960. Pe atunci – și până foarte recent – nu exista aproape niciun interes față de acest subiect printre universitarii americani ai științelor economice. Iată, așadar, că le datorez foarte mult îndrumătorilor tezei mele de doctorat, doi dintre marii economiști ai secolului XX: Robert Solow (a cărui proprie disertație fusese pe acest subiect) și Paul Samuelson, pentru a mă fi încurajat să urmez această direcție de studiu, ca și pentru marile lor revelații. Și îi mulțumesc în mod special lui George Akerlof, primul meu coautor, care a împărțit Premiul Nobel pe 2001 cu mine.
(…)
În ultimii zece ani, patru dintre problematicile cruciale cu care s-a confruntat societatea noastră au fost: marea divizare – enorma inegalitate care își face apariția în Statele Unite și în multe alte țări avansate –, proasta gestiune economică, globalizarea și rolul statului și al pieței. Așa cum se arată în această carte, cele patru tematici se întrepătrund. Inegalitatea crescândă a fost atât o cauză, cât și o consecință a eforturilor noastre macroeconomice, a crizei din 2008 și a lungii stări de apatie și moleșeală care a urmat. Globalizarea, oricâte merite ar avea în stimularea creșterii, a dus aproape sigur și la o inegalitate mai mare – cu atât mai mult cu cât am gestionat atât de prost globalizarea. Proasta gestionare a economiei noastre și a globalizării se leagă, mai departe, de rolul pe care grupurile de interese îl joacă în viața politică – o viață politică în care sunt tot mai mult reprezentate interesele celor 1 la sută. Dar cu toate că politica a reprezentat una dintre cauzele necazurilor noastre actuale, numai prin politică vom putea găsi soluții, fiindcă piața, de una singură, nu o va putea face. Piețele lăsate de capul lor vor duce la și mai mult monopol al puterii, la și mai mult abuz din partea sectorului financiar, la și mai mult dezechilibru în relațiile de comerț internațional. Numai printr-o reformă a democrației noastre – făcându-i pe guvernanți mai răspunzători în fața tuturor oamenilor, mai atenți să le reprezinte interesele – vom reuși să aruncăm o punte peste marea divizare și să readucem țara la o prosperitate împărtășită de toți.
Eseurile din această carte sunt grupate în opt părți, fiecare precedată de un scurt eseu introductiv, care încearcă să explice contextul în care au fost scrise articolele sau să atingă pe scurt câteva dintre subiectele pe care nu am putut să le abordez în spațiul strâmt al articolelor reproduse aici.
Voi începe cu „Prefață – crăpături vizibile“. În anii dinaintea crizei, liderii noștri economici, printre care și Alan Greenspan, guvernatorul-șef al Rezervei Federale, se puteau împăuna cu o nouă economie în care fluctuațiile, blestemul permanent al trecutului, aveau să fie lăsate în urmă; așa-numita mare moderație aducea cu sine o nouă eră a inflației reduse și a creșterii aparent ridicate. Dar cei care au acordat o atenție fie ea cât de mică problemei au văzut cu toate acestea nu sunt decât un strat subțire de poleială, mascând proasta gestiune economică și corupția politică extinse la scară națională (din care o parte fusese dată la iveală odată cu scandalul Enron); chiar mai rău, creșterea era una de care nu aveau parte cei mai mulți americani. Marea divizare se adâncea și mai mult.”