Inelele lui Saturn/ de W.G. Sebald

W. G. Sebald s-a născut în Wertach în 1944. După ce a studiat literatura germană la Universitatea din Freiburg, și-a continuat studiile în Anglia, unde și-a construit cariera literară și universitară. În 2001, Sebald a murit într-un accident de mașină, punând capăt speculațiilor anuale premergătoare decernării Premiului Nobel care îl desemnau un posibil laureat.

Considerată adesea unul dintre produsele literare remarcabile ale secolului XX, opera sa se construiește în jurul conceptelor de memorie și degradare și constituie o încercare perpetuă de reconconciliere cu trauma celui de-al Doilea Război Mondial și cu efectele lui devastatoare asupra poporului german. Proza lui Sebald, originală îndeosebi prin ceea ce Susan Sontag numește, în cazul său, „ducerea la extrem a efectului de realitate”, conține adeseori fotografii alb-negru și documente de arhivă, care sunt parte integrantă din discurs și care, de-a lungul timpului, l-au plasat pe Sebald în centrul dezbaterilor academice pe tema relației între literatură și artele vizuale.

De-a lungul carierei sale, W. G. Sebald a fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul Mörike, Premiul Heinrich Böll, Premiul Heinrich Heine și Premiul Joseph Breitbach. În 2008, la Curtea Veche Publishing a apărut Austerlitz și se află în pregătire Die Ringe des Saturn (Inelele lui Saturn), Schwindel. Gefühle și Die Ausgewanderten.

Conceput ca un reportaj de călătorie al unui anume W. G. Sebald, romanul relatează drumeția naratorului prin comitatul Suffolk, o regiune nu prea populată de pe coasta de est a Angliei. Din Lowestoft până în Southwold și Bungay, Sebald hoinărește pe câmpuri violete, vizitează conace de țară căzute în paragină, întâlnește moșieri bătrâni și excentrici și dă peste urmele unor istorii adesea bizare. Experiența călătoriei îi oferă ocazia să evoce vremurile de glorie ale unor conace victoriene sau istoria naturală a heringilor, să diserteze pe marginea Lecției de anatomie a lui Rembrandt și a dioramei Templului din Ierusalim a lui Garrard, să relateze peripețiile craniului lui Thomas Browne și diverse aspecte din viața lui Joseph Conrad sau să înregistreze efectele devastatoare ale bombardamentelor din al Doilea Război Mondial. În discursul călătorului Sebald, prezentul și trecutul se întrepătrund, iar discursul, susținut prin numeroase fotografii și documente de arhivă, pune sub semnul întrebării granița între realitate și ficțiune.

Dar apoi, în luna mai a anului trecut, s-a răspândit dintr-odată vestea că Michael, pe care nu-l mai văzuse nimeni de câteva zile, ar fi fost găsit mort în patul său, întins pe o parte, deja țeapăn tot și cu niște ciudate pete roșiatice pe față. Ancheta judiciară a conchis that he died of natural causes, concluzie pe care eu am completat-o în sinea mea: in the dark and deep part of the night. Fiorul de groază care ne-a străbătut după decesul lui Michael Parkinson, survenit în mod neașteptat pentru toată lumea, a cuprins-o probabil mai rău decât pe toți ceilalți pe Janine Rosalind Dakyns, care ocupa un post de lector la Romanistică și era celibatară la rândul ei, ba s-ar putea chiar spune că pierderea lui Michael, de care o lega un fel de prietenie din copilărie, a afectat-o atât de tare, încât a fost și ea răpusă, la numai câteva săptămâni de la moartea lui, de o boală care i-a distrus corpul într-un timp cât se poate de scurt. Janine Dakyns, care locuia pe o mică uliță din imediata vecinătate a spitalului, își făcuse studiile la Oxford, la fel ca Michael, și își însușise în timpul vieții o știință oarecum personală, lipsită de orice vanitate intelectuală, care pornea întotdeauna de la detaliul obscur, niciodată de la ceea ce se arată vederii, o știință a romanului francez de secol XVIII, orientată mai cu seamă asupra lui Gustave Flaubert, scriitorul pe care îl prețuia de departe cel mai mult și din a cărui corespondență, întinsă pe mii de pagini, cita cu cele mai felurite ocazii lungi pasaje, stârnindu-mi întotdeauna mirarea. De altfel, Dakyns, care atunci când își prezenta ideile era adesea cuprinsă de niște efuziuni de entuziasm care aproape că te îngrijorau, încercase să priceapă, cu cel mai mare interes posibil, scrupulele scriitoricești ale lui Flaubert, care era pradă unei temeri de a nu scrie ceva greșit, ce îl făcea să rămână țintuit uneori săptămâni și luni în șir pe canapea, speriat că nu avea să mai fie în stare să scrie niciodată nici măcar o jumătate de rând fără a se compromite în felul cel mai penibil cu putință. În astfel de perioade, spunea Janine, nu numai că i se părea exclus să mai scrie vreodată, ci, mai mult, era convins că ceea ce scrisese până atunci nu era decât o serie de erori și minciuni sfruntate dintre cele mai impardonabile și cu consecințe incalculabile. Janine susținea că scrupulele lui Flaubert și-ar fi aflat temeiul în tâmpirea generală care avansa permanent, pe care el o observa și despre care avea impresia că i-ar fi cuprins deja și capul. Era ca și cum te-ai fi scufundat în nisip, ar fi spus el odată. Poate că din această cauză, era de părere Janine, nisipul are o importanță atât de mare în toate operele lui Flaubert. Nisipul, spunea ea, cucerește totul.

Visele nocturne și diurne ale lui Flaubert ar fi fost străbătute necontenit de niște nori uriași de nisip, care se ridicau din câmpiile aride ale continentului african, luând-o apoi înspre nord, pe deasupra Mării Mediterane și a Peninsulei Iberice, spre a se lăsa, în cele din urmă, înapoi pe pământ, precum cenușa, deasupra Grădinilor Tuileries, a vreunei suburbii a Rouen-ului ori a vreunui orășel de provincie de prin Normandia, și care pătrundeau în cele mai mărunte interstiții. Într-un grăunte de nisip din căptușeala unei haine de iarnă a Emmei Bovary, spunea Janine, Flaubert a văzut întregul Sahara, iar fiecare firicel de praf cântărea pentru el la fel de mult ca întregul masiv Atlas. M-am întreținut adesea cu Janine despre felul în care vedea Flaubert lumea, discuțiile aveau loc pe la sfârșitul zilei, în biroul ei, pe care zăceau cu nemiluita notițe de curs, scrisori și scrieri de tot felul, de aveai impresia că te afli în mijlocul unui potop de hârtie. Pe masa de scris, punctul de plecare, respectiv de adunare al acestei hârtii înmulțite ciudat, se formase în decursul timpului un adevărat peisaj de hârtie, care începuse să se prăbușească pe margini, ca un ghețar care ajunge la mare, formându-se de jur-împrejur, pe podea, noi depuneri care se deplasau, la rândul lor, imperceptibil către mijlocul încăperii. De vreo câțiva ani, Janine fusese obligată deja de masele de hârtie de pe biroul ei, care creșteau necontenit, să se dea la o parte și să treacă la alte mese. Aceste mese, pe care se petrecuseră apoi procese similare de acumulare, reprezentau epoci ulterioare ale evoluției universului de hârtie al lui Janine, cum ar veni. Covorul dispăruse și el de mult sub mai multe straturi de hârtie, ba mai mult, hârtia începuse să se ridice înapoi de la podeaua către care se tot cufunda de pe la jumătatea înălțimii meselor, cățărându-se pe pereții care erau acoperiți până la pragul de sus al ușii cu coli de hârtie și documente prinse numai de un capăt cu câte o piuneză, care pe alocuri erau dispuse unele peste altele în straturi groase. Și pe cărțile din rafturi se aflau pretutindeni teancuri de hârtie, și toată hârtia asta aduna pe suprafața ei, la orele înserării, reflexia luminii ce se împuțina așa cum se împuținase înainte, m-am gândit eu odată, zăpada de pe câmpuri sub cerul nocturn de culoarea cernelii. Ultimul loc de muncă al lui Janine a fost un scaun pe care îl mutase mai mult sau mai puțin în mijlocul camerei, pe care o vedeai șezând atunci când treceai pe lângă ușa ei mereu deschisă, ori stând aplecată în față și mâzgâlind ceva pe un suport de scris pe care îl ținea pe genunchi, ori aplecată pe spate și pierdută în gânduri.

Când i-am spus odată cu nu știu ce prilej că semăna, între hârtiile ei, cu îngerul din Melancolia lui Dürer, mi-a răspuns că dezordinea aparentă din lucrurile ei ar fi reprezentat, de fapt, un fel de ordine desăvârșită, sau care în orice caz tinde spre desăvârșire. Și, într-adevăr, știa să găsească îndeobște din prima tot ceea ce căuta în hârtiile ei, în cărțile ei ori în capul ei. Ea, Janine, a fost cea care a adus numaidecât vorba de renumitul chirurg Anthony Batty Shaw atunci când, la scurt timp după externare, mi-am început cercetările legate de Thomas Browne, care în secolul al XVII-lea practicase medicina la Norwich și care lăsase în urmă niște scrieri care nici că au asemănare. Dădusem pe atunci în Encyclopedia Britannica de o mențiune cum că în muzeul de la Norfolk & Norwich Hospital s-ar afla la păstrare craniul lui Browne. Pe cât de neîndoielnică mi s-a părut această afirmație, pe atât de zadarnice mi-au fost încercările de a vedea cu ochii mei craniul acolo unde până nu demult zăcusem și eu, căci printre doamnele și domnii din administrația actuală a spitalului nu era nimeni care să știe de existența vreunui astfel de muzeu. Nu numai că s-au uitat la mine fără noimă când le-am spus ce și cum, dar am avut chiar impresia că vreo câțiva dintre cei pe care i-am întrebat de muzeu mă considerau un tip ciudat și pisălog. Treaba e, însă, că, după cum se știe, în perioada în care s-au introdus, în cadrul proiectului de asanare generală a societății, așa-numitele „spitale cetățenești“, în multe dintre aceste clădiri se afla câte un muzeu, sau, mai bine spus, câte un cabinet al groazei, unde se păstrau în recipiente cu formol și se prezentau uneori publicului copii născuți înainte de termen, avortoni, hidrocefali, organe hipertrofiate și altele. Întrebarea care se punea era unde ajunseseră chestiile acelea.

Cu privire la Norfolk & Norwich Hospital și la dispariția craniului lui Browne nu m-a putut ajuta defel nici secția de Istorie Locală a Bibliotecii Centrale, care între timp fusese distrusă de un incendiu. Abia atunci când Janine m-a pus în legătură cu Anthony Batty Shaw s-a lămurit ceea ce voiam eu să aflu. După moartea sa, survenită în 1672, în ziua în care a împlinit șaptezeci și șapte de ani, Thomas Browne a fost înmormântat, așa cum preciza Batty Show într-un articol care tocmai apăruse în Journal of Medical Biography și pe care mi l-a trimis chiar el, în biserica parohială St. Peter Mancroft, unde rămășițele sale pământești au fost păstrate până în anul 1840, când sicriul a suferit daune în timp ce se pregătea o înmormântare aproape în același loc al corului, iar conținutul său a fost adus parțial la lumină. Ca urmare a acestui incident, craniul lui Browne și o buclă din părul lui au ajuns în posesia medicului și prezbiterului Lubbock, care, la rândul său, a lăsat relicvele prin testament muzeului spitalului, unde au putut fi văzute până în 1921, într-o vitrină special confecționată, alături de tot felul de ciudățenii anatomice. Abia atunci s-a dat curs solicitărilor repetate ale parohiei St. Peter Mancroft de a se înapoia craniul lui Browne, așa că, aproape la un sfert de veac de la prima înhumare, s-a trecut, cu tot fastul, la a doua. În celebrul său tratat, pe jumătate arheologic, pe jumătate metafizic, despre practica incinerării și a folosirii urnelor, Browne a făcut chiar el cel mai bun comentariu cu privire la rătăcirile ulterioare ale propriului craniu, și anume acolo unde scrie că a fi zgândărit și scos din mormânt e o tragedie înfiorătoare. Dar cine poate ști, mai spune Browne, ce soartă le e hărăzită osemintelor sale și de câte ori vor fi ele înhumate?

(foto 2)

Thomas Browne a venit pe lume pe 19 octombrie 1965, fiu al unui negustor de mătase. Despre copilăria sa nu se știe mare lucru, și nici în relatările despre viața sa nu se spune mai nimic despre studiile de medicină pe care le-a efectuat după ce și-a luat diploma de magister la Oxford. Singurul lucru care se știe este că, de la vârsta de douăzeci și cinci de ani până la vârsta de douăzeci și opt de ani, a fost student la Academiile din Montpellier, Padova și Viena, care pe atunci erau remarcabile în domeniul științelor hipocratice, și că, în cele din urmă, a dobândit la Leiden, cu puțin timp înainte să se întoarcă în Anglia, titlul de doctor în medicină. În ianuarie 1632, în timpul șederii sale în Olanda – așadar, într-o vreme când Browne era adâncit mai mult ca oricând în tainele corpului omenesc –, a avut loc la Amsterdamer Waagebouw o disecție a cadavrului pungașului Adriaan Adriaanszoon alias Aris Kindt, care fusese spânzurat cu câteva ore înainte pentru furt. Deși nu se indică nicăieri în mod explicit, este mai mult decât probabil că lui Browne nu i-a scăpat anunțul acestei disecții și că a fost și el de față la acest eveniment spectaculos pe care Rembrandt l-a imortalizat în portretul breslei chirurgilor, mai ales dacă e să luăm în considerație că lecția de anatomie a doctorului Nicolaas Tulp, care avea loc în fiecare an în toiul iernii, nu numai că prezenta cel mai mare interes pentru un student la medicină, ci, mai mult, reprezenta o dată importantă în calendarul societății vremii, societate care ieșise din întuneric la lumină, după cum avea ea impresia. Fără îndoială că acest spectacol dat în fața unui public plătitor care provenea din straturile sociale înalte reprezenta, pe de o parte, o demonstrație a aplecării pline de entuziasm a noii științe către cercetare, în vreme ce, pe de altă parte, era vorba, chiar dacă acest lucru ar fi fost negat cu vehemență, de ritualul arhaic al dezmembrării unui om, de chinuirea cărnii delincventului până dincolo de moarte, care continua să facă parte din registrul pedepselor care trebuiau aplicate. Faptul că în cadrul lecției de anatomie din Amsterdam nu era vorba numai de cunoașterea temeinică a organelor din corpul uman este sugerat de caracterul ceremonios al tăierii mortului, redat în celebrul tablou al lui Rembrandt intitulat Lecția de anatomie a doctorului Tulp – chirugii sunt îmbrăcați în hainele lor cele mai bune, iar dr. Tulp are chiar pălăria pe cap –, dar și de faptul că după efectuarea intervenției a avut loc un banchet, simbolic într-un anume sens. Dacă ne aflăm astăzi la Maurithuis în fața tabloului pictat de Rembrandt cu ocazia disecției, care măsoară pe puțin doi metri pe un metru și jumătate, ne aflăm în locul celor care au urmărit pe vremuri la Waagebouw procedura disecției și avem impresia că vedem ceea ce au văzut ei: trupul verzui al lui Aris Kindt, zăcând în fața noastră, cu gâtul frânt și pieptul umflat înfiorător, încremenit în momentul morții. Și totuși, rămâne sub semnul întrebării dacă cineva a văzut, în realitate, acest cadavru, căci arta anatomiei, care era pe atunci în plin avânt, avea ca scop nu în ultimul rând să facă invizibil trupul vinovat. Detaliu semnificativ, privirile doctorului Tulp nu sunt îndreptate asupra corpului în sine, ci trec –  ce-i drept, la mustață – pe lângă el, către atlasul de anatomie deschis, în care corporalitatea înfiorătoare e redusă la o diagramă, la o schemă a omului, așa cum și-o închipuia anatomistul amator René Descartes, care era și el de față la Waagenbouw în acea dimineață de ianuarie.

(Foto 3 – Lectia de anatomie)

După cum se știe, Descartes afirmă într-unul dintre capitolele principale din Istoria supunerii că trebuie să facem abstracție de carnea cea de nepătruns și să privim mașina care e deja dispusă în noi, ceea ce poate fi pe deplin înțeles, utilizat în întregime pentru muncă și reparat ori aruncat în caz de defecțiune. Distragerea ciudată a atenției privitorilor de la trupul care doar era expus public merge, de altfel, mână în mână cu faptul că mult lăudata apropiere de realitate a tabloului lui Rembrandt se vădește a fi înșelătoare atunci când te uiți mai atent. Căci, în ciuda rânduielilor statornicite, disecția reprezentată aici nu începe cu deschiderea abdomenului și îndepărtarea măruntaielor, care intră primele în stare de putrefacție, ci (ceea ce indică poate, de asemenea, un act punitiv) cu disecarea mâinii care s-a facut pasibilă de pedeapsă.

Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Vasile Poenaru.