Panos Karnezis s-a născut în Grecia în 1967. A plecat în Anglia în 1992 pentru a studia ingineria la Oxford University și a lucrat pentru o vreme în industrie, înainte de a începe să scrie în limba engleză și a absolvi masteratul de scriere creativă la University of East Anglia. Prima sa carte, Little Infamies (Infamii mărunte), o culegere de povestiri scăldate în inconfundabila atmosferă mediteraneană dintr-un mic sat grecesc anonim, a fost primită cu entuziasm deopotrivă de critici și de publicul larg, Karnezis fiind salutat ca una dintre vocile proaspete ce promit să se plaseze în liga maeștrilor narațiunii europene (Independent on Sunday). Au urmat trei romane: The Maze (2004; finalist în cursa pentru Whitbread First Novel Award,), plasat în Anatolia în timpul Războiului greco-turc din 1919-1922; The Birthday Party (2007; nominalizat la Encore Award), despre viața și excesele unui magnat veros (alias Onassis), despre averi nemăsurate și ambiții fără limite, dar și despre dileme morale și granița imperceptibilă dintre adevăr și minciună; și The Convent (2010), pentru care autorul a ales drept loc de desfășurare o mânăstire din sudul muntos al Spaniei, la începutul anilor 1920.
Scrierile lui Karnezis au fost difuzate la BBC Radio 4 și au fost publicate în reviste de prestigiu precum.Granta, New Writing 11, Prospect și Areté. În prezent, Karnezis locuiește în Londra.
Fragmentul “Funeralii de pietre” face parte din volumul Infamii mărunte (traducere din limba engleză de Mirella Acsente), în curs de apariție la Editura LEDA, imprint al Grupului Editorial Corint. Romanul se înscrie în proiectul Editurii Leda “Noile voci ale Europei”, finanțat cu sprijinul Comisiei Europene, în cadrul Programului Cultura al Uniunii Europene.
FUNERALII DE PIETRE
I
Încă din zori, aerul avusese fierbințeala sucurilor care fermentează, iar mai târziu, chiar înainte de prânz, cățeaua începu să latre din senin și nu se opri până când părintele Yerasimos nu o alungă cu pietre. Pe atunci nici nu-i dădea prin minte că bietul animal nu voia decât să-l avertizeze. Căci de-abia își spălase farfuria, dăduse resturile de mâncare găinilor și se așezase pe prispă să bea un pahar de vin, când un muget asemănător cu bătaia dintr-o putină enormă răsună în tot satul. Părintele Yerasimos se uită fascinat cum paharul se răstoarnă și vinul se varsă pe masă.
― Rahat! exclamă. E a Doua Venire!
Ciorile din copaci își luară zborul ca speriate de un foc de pușcă, iar un ciopor de oi aflate nu departe se strânseră una în alta și începură să behăie. Părintele Yerasimos își făcu cruce. Primul tremur se simți la fel de imperceptibil ca detonările de dinamită care ajungeau până la sat de la minele penitenciarului; făcu cablurile rețelei electrice să se legene puțin și canarul să-și lovească aripile de barele coliviei. Umbra efemeră a unui nor care trecea prin fața soarelui căzu peste casa modestă a părintelui Yerasimos, mărind spaima care îl cuprinsese. Iar când ușa care dădea pe prispă scârțâi în țâțâni, el se cutremură ca atunci când auzise șuieratul unui demon în timpul unuia dintre exorcismele lui ratate.
― Kyrie eleison me, scânci el, și duse mâna la crucea de pe piept, amintindu-și de toate eșecurile sale pastorale. Nu e vina mea. M-am străduit cât am putut. Dar păgânii ăștia au capete de catâri.
De-abia își încheiase ruga de penitență când prispa de ciment începu să se legene, ca și cum plutea pe apă. Galoșii de cauciuc din colț, pe care și-i punea iarna ca să străbată cei câțiva metri de la casă la biserică, săltară în sus și-n jos, iar felinarul de vânt agățat pe perete se clătină și vărsă petrol lampant pe sutana lui zdrențuită, dar șocul era atât de mare, încât el nici nu se mișcă.
Apoi, la fel de brusc precum începuse, cutremurul se încheie.
Un timp, tăcerea fu deplină, spartă doar de câte un olan desprins care aluneca încet de pe vreun acoperiș. Păsările se întoarseră în copaci, iar canarul se ghemui pe stinghia din colivia lui. În piață, în fața bisericii, începură să se strângă din toate direcțiile oamenii, asemenea unei turme fugărite. Cărau cu ei lucruri pe care le salvaseră din casele lor: farfurii care imitau porțelanul, o pușcă cu tija ei de curățat, un ceas de perete cu cucul căzut de pe mecanismul său cu arc, banii de sub saltea, un samovar rusesc încă aburind, o viitoare mireasă cu rochia de tul împrumutată, primarul cu mașina de scris de fontă plătită cu banii municipali, iar un altul împingea un pat în care se mai aflau bunicii lui bolnavi.
― A început bătălia Armageddonului! strigă plin de răutate părintele Yerasimos de pe prispa casei sale. E prea târziu să vă mai pocăiți acum!
Ei îl priviră rușinați.
― Să nu ziceți că nu v-am avertizat! adăugă preotul.
Încă mai erau în piață, sfătuindu-se ce să facă acum, când teroarea reveni. Cutremurul își anunță al doilea atac prin bătaia clopotelor și, deși clopotnița rezistă în fața violenței din adâncul pământului, scuturându-se asemenea unei undițe, delicatul mecanism al ceasului său cedă și limbile lui de fier se opriră la momentul nenorocirii. Sătenii putură doar să privească neputincioși cum pământul de sub picioarele lor vălurea, iar chiparoșii își pierdeau conurile. Tencuiala din interiorul bisericii crăpă și o clipă mai târziu marile litere albastre de deasupra primăriei începură să cadă una câte una. Curând, balconul alunecă și el de pe consolele lui și ateriză pe pământ întreg: planșeu, balustradă, catarg și șezlongul în care obișnuia primarul să moțăie după-amiezile.
Distrugerea continuă în lamentările sătenilor. Casele care se aflau în calea cutremurului cedară în fața forței lui: acoperișurile se prăbușiră, coșurile căzură și blocară străzile, iar magaziile de chirpici se dezintegrară în grămezi de țărână și paie. Dar sătenii nu aveau timp să jelească pierderea proprietăților. Brusc se auzi un zgomot de piatră și zidărie spartă, apoi un nor de praf se ridică și din nor apărură coarnele unei cirezi de vite în goană.
Oamenii se refugiară în biserica Sfântul Timotei. O familie de Martori ai lui Iehova, căreia părintele Yerasimos nu îi îngădui să intre, se cățără cât de sus putu în chiparoșii din curte, și oamenii se agățară cu putere de crengile dese, rostind rugăciuni, în vreme ce pe sub ei alergau vitele, îndreptându-se către celălalt capăt al satului. Când cireada dispăru, părintele Yerasimos își ținu răsuflarea și descoperi că și cutremurul se încheiase. Deschise cu grijă ușa bisericii, se uită în stânga și în dreapta, apoi spuse cu un oftat:
― Satul ăsta e atras de nenorocire ca fluturii de noapte de lumină.
Trebuiră să se numere de trei ori ca să se asigure că nu lipsește nimeni, și pe urmă oamenii se apucară de treabă. Fierarul cercetă ceasul bisericii, pentru a vedea stricăciunile. Ajunse la concluzia că nu era nevoie decât de îndreptarea arcului principal și a rotițelor, și ceasul va ticăi din nou, dar sătenii votară în unanimitate să îl lase așa, oprit, ca să le aducă aminte de dezastru. Câțiva bărbați îl urmară pe bărbier în prăvălia lui, unde curățară praful din aer cu niște foale luate de la fierar, pășiră peste grinzile căzute, dădură din drum scaunul de piele și ridicară panoul greu, sculptat cu amorași, care se desprinsese din perete, știind deja ce vor găsi sub el: din oglinda minunată, pe care bărbierul o cumpărase ieftin din oraș, de la o frumusețe trecută obsedată de numărarea ridurilor, nu mai rămăsese decât o grămadă de cioburi ascuțite, reflectând fragmente de imagini. Dar nimic nu îi întristă mai mult pe bărbați decât vestea care sosi: casa Safirei, așezată la marginea satului, cea cu pereții văruiți și obloanele roșu-carmin, cu ghivecele cu busuioc și rozmarin, și cu ușa mereu întredeschisă, cu o potcoavă pe ea, se transformase într-o grămadă de moloz colorat. Doar părintele Yerasimos își arătă mulțumirea:
― În sfârșit, spuse, casa păcatului a fost aruncată în Iad.
Se făcuse seară când vântul se porni din nou și când auziră în sfârșit țipetele păunilor care trăiau în cimitir. Când mulțimea ajunse acolo, oamenii ridicară din țâțâni poarta de fier răsucită și intrară, pentru a descoperi că trecerea pe acolo a cutremurului nu numai că despicase pământul în nenumărate locuri, spărsese în bucăți pietrele funerare și devastase micile altare de sticlă cu candelele care nu mai fuseseră umplute de mulți ani și vasele cu imortele care nu fuseseră niciodată udate, dar și ― lucrul cel mai rău dintre toate ― scosese la lumină sicriele strămoșilor lor.
Încercară să împingă la loc sicriele, dar se dovedi un efort inutil, căci, în clipa în care le atingeau, scândurile mâncate de cari se fărâmițau. Așa că hotărâră să facă niște sicrie noi. Bărbații munciră toată noaptea la lumina felinarelor și toată ziua următoare, în vreme ce femeile trebuiră să scoată oasele și să le însemne, ca să nu se amestece între ele. În vreme ce făceau asta, dădură peste un sicriu umplut cu cărți, iar părintele Yerasimos, încurcat, se grăbi să le explice că erau o grămadă de scrieri lipsite de importanță, pline de minciuni ale ereticilor ignoranți și blasfematori. Dar mai descoperiră și alte lucruri: într-un alt sicriu găsiră un sistem complet de telegraf lângă rămășițele unui om care se temuse să nu fie îngropat de viu, iar în altul văzură uimiți un ficat în stare perfectă sub oasele albite ale unui bețiv notoriu; doctorul le spuse că alcoolul îl păstrase atât de bine.
Terminaseră aproape de aranjat sicriele descoperite când unul foarte mic îi atrase atenția părintelui Yerasimos Dar nu mărimea era cea care îl intriga, căci știa că moartea era adeseori ispitită de neajutorarea copiilor din sat, ci ceea ce se vedea pe sub vopseaua care se cojea: era de fapt o cutie pentru pește sărat. Cea mai mare surpriză veni însă atunci când, după ce smulse cu lopata cuiele ruginite din capac și îngenunche lângă cutie, văzu că în loc de rămășițele unui copil, cutia ieftină de lemn conținea optsprezece pietre grele, fiecare cioplită și lustruită în forma neîndoioasă a unei inimi omenești.
Două zile dură făurirea noilor sicrie, iar în cea de-a treia, sătenii, purtând bande negre de doliu făcute din jartierele femeilor, ascultară, în țârâitul cicadelor, liturghia săvârșită pentru odihna sufletelor celor morți. Și imediat ce părintele Yerasimos spuse: “Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce”, o porniră cu toții către casă, lăsându-l singur în cimitir, doar cu groparul care începu să acopere mormintele. Stând în fața lăzii cu pietre, preotul simți o singurătate copleșitoare. Nimeni nu-și mai putea aminti locul exact unde fusese găsită lada ― sau nu voia să-i spună. Părintele Yerasimos lovi frustrat lada cu piciorul.
― Un păcat a fost comis, spuse el. Cu ceva timp în urmă am slujit o grămadă de pietre.
Cimitirul se afla în vârful unui deal de unde se vedea satul. Pietrele de mormânt distruse de cutremur fuseseră adunate grămadă, iar locul lor fusese luat de cruci de lemn simple. Părintele Yerasimos dădu celor doi păuni porumbul și pâinea uscată pe care le adusese cu el înainte de a aduna penele care le căzuseră și pe care le folosea pentru a împodobi altarul. Era o zi senină, cu o vreme plăcută. De la cutremur nu-și putuse lua gândul de la misterioasa lui descoperire. În ultimele două nopți se trezise cu lacrimi de frică de moarte în ochi, căci visase despre distrugerea Sodomei și Gomorei de către o ploaie de pucioasă și un cutremur, iar în dimineața liturghiei auzise un zgomot venind din dulapul unde își ținea veșmintele preoțești; ținându-și crucea în mâna tremurătoare și șoptind o rugăciune de exorcism, deschisese dulapul și din el sărise afară un șobolan uriaș.
Toate astea le considerase niște mașinațiuni ale Diavolului, și curând deveni convins că însuși cutremurul fusese trimis de Domnul pentru ca el să poată descoperi lada. Așadar, descifrarea misterului ar fi începutul lungului drum al penitenței satului, își spuse. Cu acest gând în minte, intră puțin mai târziu în postul de poliție.
― Îți pierzi vremea, părinte, spuse caporalul de îndată ce îl văzu. Și, ceea ce e mai important, mi-l irosești și pe al meu.
― A fost comis un păcat, spuse părintele Yerasimos.
― Asta e jurisdicția dumitale, părinte, nu a mea.
― S-ar putea să fie vorba și de o crimă. E o procedură standard a poliției…
― O să mă ocup de ea după ce termin cu astea, spuse caporalul și își apăsă palma pe un teanc de urmăriri penale privind jefuirea unor proprietăți private după cutremur. Adăugă, ironic: Între timp, păstrează pietrele în siguranță. Sunt o evidență legală crucială.
Părintele Yerasimos se înroși de furie.
― A fost un păcat, repetă el cu încăpățânare.
Nu era un om care să renunțe așa ușor; se hotărî să pornească el însuși cercetările. Dar nu știa de unde să înceapă, și astfel rătăci pe străzi ore în șir, adâncit în gânduri. Cu cine se întâlnea, îl întreba despre stricăciunile pe care le adusese cutremurul proprietății respectivului, dar cu gândurile aiurea, încât atunci când se întâlnea din nou mai târziu cu același om, îl întreba aceleași lucruri și îi oferea iarăși sincerele lui păreri de rău.
Mari porțiuni din sat erau în ruine. În drumul lui către piață, părintele Yerasimos trebui să se cațere peste o grămadă de moloz care fusese odinioară o casă cu două caturi, cu șemineu la fiecare etaj, și un tufiș de iasomie care ajungea înainte până la acoperiș. Deși planta era acum îngropată sub multe straturi de cărămidă, tencuială și zidărie, încă se mai simțea amintirea parfumului său. Nu departe de acel loc scăpase neatins de cutremur un grajd. Măgari și asini erau priponiți afară, iar stăpânii le luaseră locul în adăpost. Preotul se opri la prăvălia bărbierului, unde acesta, în patru labe, punea laolaltă cioburile oglinzii.
― Nu călca pe cioburi, părinte, spuse bărbierul, cu o sticlă de lipici în mână. Doar dacă ești atât de ușor încât să poți păși pe apa mării.
Părintele Yerasimos se supuse. Ridică de jos un scaun răsturnat, îi șterse șezutul cu mâneca sutanei și se așeză. Prăvălioara arăta foarte rău. Crăpături adânci brăzdau pereții, iar în acoperiș se vedea o gaură mare. Într-un colț, candelabrul cu cinci becuri zăcea pe o grămadă de picături de sticlă și moloz. Îi amintea preotului de o lebădă moartă.
Părintele Yerasimos întrebă:
― Știi ceva despre pietrele din ladă?
― Habar n-am, răspunse imediat bărbierul.
Era tot aplecat peste oglindă, dar se întorsese încet, așa că acum stătea cu spatele la preot. Părintele Yerasimos îl privi în tăcere. Afară, în stradă, treceau femei și copii cărând găleți cu moloz. Bărbierul începu să fredoneze o melodie.
…
Începu cu cafeneaua, unde ospătarul se miră să îl vadă atât de devreme.
― Singura dată când mi-aduc aminte că ai venit aici așa de devreme, părinte, spuse el din spatele tejghelei, a fost când ți s-a terminat vinul de împărtășanie.
Părintele Yerasimos îl plăcea. Ospătarul era un uriaș și când se mișca prin prăvălie îi amintea preotului de un transatlantic care încerca să andocheze fără ajutorul unui remorcher. Iar purtarea lui delicată îl convinsese pe părintele Yerasimos că era cel mai sincer, cel mai inimos om din sat. Îi aduse preotului o ceașcă de cafea.
― Aia a fost o urgență, spuse preotul, amintindu-și de incident cu rușine, dar și cu o ștrengărie de copil. A trebuit să mă furișez pe ușa din spate, și nici măcar psalmistul n-a observat. Își stăpâni chicotitul și adăugă, solemn: Sper că Domnul m-a iertat pentru că în ziua aia am dat la împărtășanie coniac.
― Sunt sigur că te-a iertat, părinte; dacă-ți aduci aminte, era coniac de 80 de grade. Îl păstram pentru nunta soră-mii.
― Iar eu îți sunt recunoscător, fiule, spuse sobru părintele Yerasimos.
Se așezase la o masă de lângă tejghea. Pe perete se vedea un cerc întunecat acolo unde fusese ceasul. Era un ceas de forma unui capac enorm de sticlă, cu logoul unei mărci populare de bere pe el, care se dădea gratis oricărui negustor ce vindea anual minimum cinci mii de lăzi.
― Păcat de ceas, spuse părintele Yerasimos.
Ospătarul se uită cu tristețe către cercul întunecat de pe perete.
― Era un ceas bun, spuse el.
― Elvețian?
― Mecanismul, da. Șapte rubine.
Amândoi priviră în tăcere urma neagră de pe perete.
― Rămânea doar cu un minut în urmă pe lună, spuse ospătarul.
― Zău? Părintele Yerasimos clătină din cap, impresionat, și continuă repede: Astăzi am din nou nevoie de ajutorul tău, fiule, dar în altă problemă.
În afară de ceas, singura altă stricăciune suferită de prăvălie în timpul cutremurului fusese o bucată de tencuială care căzuse din tavan pe vitrina frigorifică. În sticla crăpată a frigiderului, preotul îl privea pe ospătar cum spală vasele.
― Ajutorul meu, părinte?
― Da. Ce poți să-mi spui de pietre?
― Pietre?
― Pietrele din sicriu.
― Din… sicriu?
Părintele Yerasimos privi suspicios mâinile omului. În dimineața aceea nu prea aveau dexteritatea lor obișnuită ― de fapt, tremurau. Mai mult, imediat ce ospătarul termină de spălat toate vasele, le băgă din nou în apa plină de clăbuci, deși erau curate, și începu din nou să le curețe cu buretele.
― N-ai fost la cimitir când am găsit lada de pește? întrebă preotul.
Omul își șterse fruntea cu dosul mâinii.
― Oh, sicriul ăla… da, răspunse, aplecându-se peste chiuvetă.
Avea clăbuci pe frunte.
― Ei?
― Tare-aș vrea să te pot ajuta, părinte. Dar când mușteriii mei vorbesc serios, sunt așa de beți că nu înțeleg ce spun. Asta e o problemă.
Părintele Yerasimos se simțea trădat. Cu o săptămână în urmă îi dăduse imediat dezlegarea pentru că îndoise alcoolul cu apă. Iar acum omul îi mulțumea spunându-i o minciună. Furia îl înăbuși, și își dădu peste cap cafeaua cu un gest hotărât.
― Adevărata problemă, fiule, spuse el, ridicând în aer un deget, e că te-ai aliat de prea mult timp cu păgânii.
Nu voi să asculte scuzele omului, și nici nu plăti pentru cafea.
Din volumul cu același titlu în pregătire la Editura Leda, traducere din limba engleză de Mirella Acsente.