Un roman vândut în milioane de exemplare în trei luni!
„Inferno”, ultimul roman al lui Dan Brown este o combinație abilă de mister, thriller, istorie și cultură, care îl poartă pe cititor de la Florența la Veneția și apoi la Istanbul. Dinamic și ingenios construit, romanul prezintă toate elementele cu care Brown și-a obișnuit deja cititorii – un om de știință nebun, cu un țel bine conturat, un mister greu de dezlegat, simboluri extrase din „Divina Comedie” de Dante Alighieri, mesaje secrete, o serie de indicii pe care numai un specialist în simbolistică le poate descifra, elemente de artă și de istorie și o iminentă catastrofă de proporții planetare. Trezindu-se, amnezic, pe un pat de spital din Florența, și ajutat de o blondă inteligentă, Robert Langdon străbate Europa în încercarea de a afla ce i s-a întâmplat și a rezolva totodată un mister cu conotații literar-istorice, vânat fiind de un asasin în slujba unei tenebroase organizații internaționale. „Inferno” a debutat ca bestseller internațional, clasându-se pe primul loc în topurile americane și britanice. În prima săptămână de la lansarea oficială din Statele Unite, „Inferno” s-a vândut în peste 1,1 milioane de exemplare. Romanul este continuarea seriei Robert Langdon, care cuprinde titlurile „Îngeri și demoni”, „Codul lui da Vinci” și „Simbolul pierdut”. Lansarea oficială a romanului în România are loc în data de 26 august 2013. „Inferno” are la bază partea poetică din „Divina comedie”, „Infernul”, scrisă de Dante Alighieri între 1308 și 1321. Oficialitățile din Florența au declarat că romanul l-a plasat pe Dante în inima orașului din care a fost exilat și îi oferă acestuia locul cuvenit în istoria pe care continuă să o influențeze și în prezent. Alături de Dan Brown, clasici precum Liszt, Tchaikovsky, Chaucer, Balzac sau Borges și-au inspirat operele din „Divina comedie”.
Însuși Dan Brown a declarat următoarele: „Deși am studiat Infernul lui Dante în studenție, doar recent, în timp ce făceam cercetare în Florența, am început să apreciez cu adevărat influența durabilă a lucrării lui Dante asupra lumii moderne.”
Până în momentul de față, au fost ecranizate două dintre romanele lui Dan Brown în filme de succes care l-au avut ca protagonist pe Tom Hanks: „Codul lui Da Vinci” (2006), cu încasări de 758 milioane de dolari, și „Îngeri și demoni” (2009), cu 486 milioane de dolari. În curând vor începe filmările pentru filmul „Inferno”, o ecranizare de zile mari programată în luna decembrie 2015, actorul principal fiind marele Tom Hanks, celebrul actor care-l interpretează pe Robert Langdon și în primele două filme care au la bază romanele Dan Brown.
Capitolul 1
Amintirile prindeau contur încet… ca bulele ce răzbat din întunericul unui puț fără fund.
O femeie în văluri.
Robert Langdon o privește peste râul ale cărui ape frământate sunt roșii de sânge. Pe malul celălalt, femeia stă cu fața spre el, neclintită, solemnă, cu fața ascunsă de un lințoliu. În mână strânge o pânză tainia albastră, pe care acum o ridică în onoarea mării de cadavre de la picioarele ei. Mirosul de moarte cotropește totul.
Caută, șopti femeia. Și vei găsi.
Langdon receptă cuvintele de parcă ea le-ar fi rostit în mintea lui.
– Cine ești tu? întrebă, dar nici un sunet nu se auzi.
Timpul se scurge repede, șopti ea. Caută și găsește.
Langdon făcu un pas spre râu, dar era limpede că apele erau prea sângerii și prea adânci pentru a le traversa. Când ridică din nou privirea spre femeia în văluri, trupurile de la picioarele ei erau mai multe. Sute acum, poate chiar mii, unele încă în viață, zvârcolindu-se în chinuri, răpuse de o moarte inimaginabilă… arse în foc, îngropate în fecale, devorându-se între ele. Auzea strigătele jalnice ale suferinței omenești răzbătând peste apă.
Femeia făcu un pas spre el, cu brațele slabe întinse, cerând parcă ajutor.
– Cine ești tu? întrebă Langdon din nou.
Pentru a-i răspunde, cu mișcări încete, femeia își ridică vălul de pe față. Era de o frumusețe izbitoare, și totuși mai bătrână decât își închipuise el – pe la șaizeci de ani poate, bine clădită și puternică, precum o statuie fără vârstă. Avea obrazul cu linii aspre, ochii adânci, expresivi, și părul lung, argintiu, care-i cădea în bucle pe umeri. O amuletă din lapislazuli îi atârna la gât, un șarpe încolăcit pe un toiag.
Langdon simțea că o cunoaște… că are încredere în ea. Dar cum? Și de ce?
Femeia îi arăta acum două picioare care se zvârcoleau, ieșind cu susul în jos din pământ și aparținându-i aparent unui biet suflet îngropat până la talie, cu capul înainte. Pe coapsa albicioasă a omului se zărea o singură literă, scrisă cu nămol: R.
R? se întrebă Langdon. Ca în… Robert? Adică… eu?
Pe chipul femeii nu se putea citi nimic. Caută și găsește, repetă ea.
Apoi, pe neașteptate, începu să radieze o lumină albă… tot mai strălucitoare. Trupul ei întreg vibra cu intensitate și o clipă mai târziu, cu un trosnet ca de tunet, explodă într-o mie de cioburi de lumină.
Langdon se trezi brusc, strigând.
Era singur în camera bine luminată. Mirosul intens de alcool medicinal plutea în aer și undeva o mașinărie piuia ușor, în același ritm cu inima lui. Langdon dădu să-și miște brațul drept, dar o durere ascuțită îl opri. Privi în jos și văzu acul unei perfuzii înfipt în antebrațul lui.
Pulsul i se acceleră, iar mașinăria continuă să țină ritmul, piuind mai repede.
„Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?”
Ceafa îi bubuia cu o durere zdrobitoare. Încet, întinse brațul liber și își atinse pielea capului, încercând să localizeze sursa durerii. Sub părul încâlcit simți cam zece, douăsprezece urme de cusături și sânge uscat.
Închise ochii, încercând să-și amintească dacă avusese vreun accident.
Nimic. Absolut nimic.
„Gândește!”
Doar întuneric.
Un bărbat în bluză și pantaloni de spital intră grăbit în salon, alertat probabil monitorul cardiac. Avea o barbă neîngrijită, o mustață stufoasă și ochi blânzi, cu o privire calmă și meditativă pe sub sprâncenele groase.
– Ce… s-a… întâmplat? bâigui Langdon. Am avut un accident?
Bărbosul duse un deget la buze și apoi ieși în grabă, strigând pe cineva de pe culoar.
Langdon întoarse capul, dar mișcarea îi stârni un val de durere în țeastă. Inspiră de câteva ori adânc și așteptă ca menghina să cedeze. Apoi, foarte încet și metodic, începu să inspecteze încăperea cu aer steril.
Salonul avea un singur pat. Nu existau flori. Nici cărți de vizită. Langdon își văzu hainele pe o măsuță din apropiere, împăturite într-o pungă din plastic transparent. Erau pline de sânge.
„Dumnezeule! Trebuie să fi fost grav.”
Cu mișcări foarte lente, întoarse capul spre fereastra de lângă pat. Afară era întuneric. Noapte. Tot ce putea distinge era propria reflexie în geam – un necunoscut palid și tras la față, legat la o sumedenie de fire și tuburi, înconjurat de echipamente medicale.
Pe culoar se auziră voci apropiindu-se, iar privirea lui Langdon reveni în salon. Medicul se întorsese, însoțit de o femeie.
Părea să aibă puțin peste treizeci de ani. Purta o uniformă medicală albastră și își legase părul blond într-o coadă groasă, care sălta în urma ei, în mers.
– Sunt doctor Sienna Brooks, spuse ea, zâmbind spre Langdon. În seara asta lucrez cu doctorul Marconi.
Langdon înclină ușor capul.
Înaltă și suplă, doctorița Brooks avea acel mers hotărât al sportivilor. Chiar și în salopeta largă, trupul ei părea să aibă o eleganță aparte. În ciuda absenței oricărui machiaj vizibil, tenul i era neobișnuit de neted, punctat doar de o mică aluniță deasupra buzelor. Ochii, de un căprui catifelat, păreau extrem de pătrunzători, de parcă văzuseră și trăiseră incomparabil mai mult decât orice altă persoană de vârsta ei.
– Doctorul Marconi vorbește doar o engleză rudimentară, spuse ea așezându-se pe pat alături de el, și m-a rugat să completez eu fișa de internare. Și zâmbi din nou.
– Mulțumesc, replică Langdon, răgușit.
– Bun, reluă ea pe un ton oficial. Cum vă numiți?
Avu nevoie de câteva momente pentru a răspunde:
– Robert… Langdon.
Medicul îi vârî în ochi fasciculul luminos al unei lanterne de buzunar.
– Ocupația?
De data asta avu nevoie de și mai mult timp.
– Profesor. Istoria artei… și simbolistică. Universitatea Harvard.
– Sunteți… american?
Langdon îi aruncă o privire nedumerită.
– Păi… începu ea ezitant. Nu aveați nici un act când ați fost adus în seara asta. Purtați un sacou Harris Tweed și pantofi Somerset, așa că am bănuit că sunteți britanic.
– Sunt american, o asigură Langdon, prea obosit pentru a mai sta să-i explice preferința lui pentru hainele bine croite.
– Vă doare ceva?
– Capul, răspunse el.
Lumina orbitoare a lanternei nu făcuse decât să-i accentueze bubuitul din țeastă. Slavă Domnului, doctorița puse lanterna în buzunar și îl prinse de încheietura mâinii, ca să-i ia pulsul.
– V-ați trezit țipând, continuă ea. Vă amintiți de ce?
În mintea lui reveni imaginea stranie a femeii în văluri, înconjurate de trupuri zvârcolindu-se. Caută și vei găsi.
– Am avut un coșmar.
– Despre?
Langdon îi povesti.
Doctorița își păstră expresia neutră în vreme ce nota ceva pe o hârtie.
– Aveți idee ce anume ar fi putut declanșa o imagine atât de oribilă?
Langdon se gândi o clipă, după care clătină din cap, iar țeasta lui bubui drept răspuns.
– Bine, domnule Langdon, spuse doctorița Brooke, continuând să scrie. Câteva întrebări de rutină pentru dumneavoastră. În ce zi a săptămânii suntem?
Langdon se gândi o clipă.
– Sâmbătă. Îmi amintesc că azi, mai devreme, mă plimbam prin campus… în drum spre o serie de conferințe de după-amiază, și apoi… Cam ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Am căzut cumva?
– Ajungem și la asta. Știți unde vă aflați?
Langdon spuse ce-i trecu prin minte:
– Spitalul Massachusetts General?
Doctorița Brooke mai notă ceva.
– Există vreo persoană căreia să-i telefonăm din partea dumneavoastră? Soție? Copii?
– Nimeni, replică Langdon, instinctiv.
Întotdeauna îi plăcuse solitudinea și independența oferite de viața de burlac pe care o alesese, deși trebuia să recunoască, mai ales în situația actuală, că ar fi preferat să aibă alături un chip familiar.
– Sunt unii colegi pe care aș putea să-i sun, dar nu e nevoie, adăugă el.
Dr. Brooks termină de scris, iar medicul mai vârstnic se apropie. Netezindu-și sprâncenele stufoase, scoase din buzunar un mic reportofon și i-l arătă colegei sale. Aceasta încuviință tăcut și se întoarse spre pacient.
– Domnule Langdon, când ați sosit, în seara asta, bâiguiați ceva iar și iar.
Întoarse privirea spre dr. Marconi, iar acesta ridică reportofonul și apăsă un buton. Înregistrarea începu să se deruleze, iar Langdon își auzi propria voce împleticită murmurând la nesfârșit aceleași cuvinte: „Ve… sorry. Ve… sorry…“
– Am impresia, spuse doctorița, că spuneați „Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău“.
Langdon încuviință, cu toate că nu-și amintea nimic.
Doctorița Brooks îl fixă cu o privire stânjenitor de intensă.
– Aveți idee de ce ați fi spus așa ceva? Vă pare rău pentru ceva anume?
Încercând să facă lumină în ungherele întunecate ale memoriei sale, Langdon o văzu din nou pe femeia în văluri. Stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de cadavre. Duhoarea morții îi reveni în nări.
Brusc, un sentiment instinctiv de pericol îl copleși… pericol nu doar pentru el… ci pentru toată lumea. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. Mușchii i se încordară, iar Langdon încercă să se ridice în capul oaselor.
Doctorița Brooks puse o mână fermă pe pieptul lui, forțându-l să se așeze la loc. Apoi aruncă o privire spre medicul bărbos, care se apropie de o măsuță alăturată și începu să prepare ceva.
Doctorița Brooks se aplecă asupra lui Langdon și-i spuse în șoaptă:
– Domnule Langdon, anxietatea este un simptom frecvent întâlnit în cazurile de leziuni cerebrale, dar trebuie să vă mențineți pulsul la un ritm scăzut. Fără mișcări. Fără emoții. Stați liniștit și odihniți-vă. Nu e nimic grav. Memoria vă va reveni treptat.
Celălalt medic se întoarse ținând în mână o seringă pe care i-o întinse doctoriței. Aceasta injectă conținutul în perfuzia lui Langdon.
– Un sedativ ușor, care să vă liniștească, îi explică ea, și să vă mai atenueze durerea. Vă veți face bine, adăugă, ridicându-se să plece. Încercați să dormiți. Dacă aveți nevoie de ceva, apăsați butonul de lângă pat.
Apoi stinse lumina și ieși din salon, împreună cu medicul bărbos.
În întuneric, Langdon simți sedativul inundându-i organismul aproape instantaneu, trăgându-l înapoi, în hăul acela adânc din care ieșise. Încercă să se opună, să țină ochii deschiși în bezna salonului. Dădu să se ridice, dar trupul îi era neclintit și greu ca betonul.
Răsucindu-se puțin, ajunse din nou cu fața spre fereastră. Becurile din salon fuseseră stinse și, în geamul întunecat, propria reflexie dispăruse, înlocuită de luminile orașului, în depărtare.
Printre siluetele cupolelor și ale fleșelor, o fațadă cu aer regal domina câmpul vizual. Clădirea era o impunătoare fortăreață din piatră, cu un parapet cu creneluri în V și un turn înalt de nouăzeci de metri care se lărgea în apropiere de vârf, transformându-se într-un masiv bastion.
Langdon se ridică brusc în șezut și durerea îi explodă în cap. Străduindu-se să ignore bubuitul chinuitor, își fixă privirea asupra turnului.
Cunoștea bine structura aceea medievală.
Era unică în lume.
Din păcate, se afla la șapte mii de kilometri distanță de Massachusetts.
***
Dincolo de fereastra salonului, ascunsă în umbrele de pe Via Torregalli, o femeie vânjoasă coborî cu o mișcare ușoară de pe motocicleta ei BMW și porni la pas, cu intensitatea unei pantere ce-și pândește prada. Privirea îi era pătrunzătoare. Părul tuns scurt și pieptănat cu țepi i se reliefa pe gulerul ridicat al jachetei din piele neagră a costumului de motociclist. Femeia își verifică arma cu amortizor și ridică privirea spre fereastra lui Robert Langdon, unde luminile abia se stinseseră.
Cu câteva ore în urmă, misiunea ei inițială o luase razna.
„Uguitul unei singure turturele a schimbat totul.”
Iar acum, venise aici pentru a remedia situația.
Fragment din Inferno de Dan Brown. Editura RAO. Traducere de Adriana Bădescu