Continuăm publicarea altor capitole din acest roman, care s-a vândut în peste 1,1 milioane de exemplare în trei luni de la apariția din luna mai a acestui an.
Romanul este continuarea seriei Robert Langdon, care cuprinde titlurile „Îngeri și demoni”, „Codul lui da Vinci” și „Simbolul pierdut”.
Lansarea oficială a romanului în România a avut loc în această săptămână.
Capitolul 2
„Sunt în Florența?!”
Robert Langdon își simțea capul bubuind. Ședea acum în capul oaselor pe patul de spital și apăsa frenetic pe butonul de apel. În ciuda sedativelor din organism, inima îi bătea cu repeziciune în piept.
Doctorița Brooks reveni în salon, părul legat în coadă săltându-i pe spate.
– S-a întâmplat ceva?
Langdon clătină din cap, stupefiat.
– Sunt în… Italia?!
– Bun, replică ea. Începeți să vă amintiți.
– Ba nu! exclamă el și arătă cu mâna pe fereastră, spre monumentala construcție din depărtare. Am recunoscut Palazzo Vecchio.
Doctorița Brooks aprinse luminile în salon și contururile Florenței dispărură. Medicul veni lângă patul lui, vorbind cu glasul calm:
– Domnule Langdon, nu trebuie să vă îngrijorați. Aveți o ușoară amnezie, dar doctorul Marconi a confirmat că funcțiile cerebrale sunt perfecte.
Medicul bărbos dădu și el buzna în salon; auzise probabil soneria. Verifică monitorul cardiac în timp de tânăra doctoriță îi spunea ceva într-o italiană rapidă și fluentă – ceva cum că Langdon era „agitato” constatând că se află în Italia.
„Agitat?” exclamă Langdon în sinea sa, furios. „Mai degrabă stupefiat!” Adrenalina care i se revărsase în sânge ducea o luptă acerbă cu sedativele.
– Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă el. În ce zi suntem?
– Totul e în regulă, răspunse doctorița. E dimineață devreme. Luni, optsprezece martie.
„Luni.” Langdon își sili mintea chinuită să se întoarcă la ultimele imagini pe care și le putea aminti: întuneric și frig… străbătând singur campusul de la Harvard spre o serie de conferințe de sâmbăta seara. „Asta a fost cu două zile în urmă!?” Era din ce în ce mai panicat pe măsură ce încerca să-și amintească ceva, orice, din timpul conferinței sau de după. Nimic. Piuitul monitorului cardiac se acceleră.
Medicul mai vârstnic își scărpină barba și continuă să ajusteze aparatura, iar doctorița Brooks se așeză din nou lângă Langdon.
– Vă veți reveni, îl asigură ea încă o dată, pe un ton blând. V-am diagnosticat cu amnezie retrogradă, o problemă frecvent întâlnită în cazurile de traumatism cranian. S-ar putea ca amintirile din ultimele zile să fie mai tulburi sau chiar să lipsească, dar nu ar trebui să fi suferit vătămări permanente. Vă amintiți prenumele meu? îl întrebă ea după o scurtă pauză. Vi l-am spus când am venit în salon.
Langdon se gândi o clipă.
– Sienna.
„Doctor Sienna Brooks.”
Ea surâse.
– Vedeți? Deja vă formați amintiri noi.
Durerea din țeastă era aproape insuportabilă, iar vederea îi rămăsese încețoșată.
– Ce s-a… întâmplat? Cum am ajuns aici?
– Cred că ar trebui să vă odihniți acum, și poate…
– Cum am ajuns aici?! repetă el și monitorul cardiac piui mai repede.
– Bine, bine, dar respirați ușor, replică doctorița Brooks, după ce schimbă o privire îngrijorată cu colegul ei. Vă voi spune, adăugă apoi, pe un ton foarte serios. Domnule Langdon, cu trei ore în urmă ați venit la camera de urgență împleticindu-vă, sângerând dintr-o rană la cap, și v-ați prăbușit imediat. Nimeni nu știa cine sunteți și cum ați ajuns aici. Murmurați ceva în engleză, așa că doctorul Marconi m-a rugat să-l asist. Sunt din Marea Britanie și petrec un an sabatic aici.
Langdon avea impresia că se trezise într-o pictură de Max Ernst. „Ce naiba caut eu în Italia?” În mod normal, venea aici o dată la doi ani, în iunie, pentru o conferință pe teme de artă, dar acum era martie.
Sedativele își făceau efectul, iar lui i se părea că gravitația era cu fiecare secundă tot mai puternică, încercând să-l tragă în jos, prin salteaua de pe pat. Încercă să se opună, scuturând din cap și forțându-se să rămână treaz.
Doctorița Brooks se aplecă, părând să plutească deasupra lui ca un înger.
– Vă rog, domnule Langdon, șopti ea. Traumele craniene sunt problematice în primele douăzeci și patru de ore. Trebuie să vă odihniți; altfel vă puteți face rău singur.
Brusc, o voce răsună la interfonul din salon: „Doctore Marconi?”
Medicul bărbos apăsă un buton de pe perete și răspunse:
– Si?
Vocea începu să vorbească rapid în italiană. Langdon nu înțelese nimic, dar surprinse un schimb de priviri mirate între cei doi doctori din salon. Sau, mai degrabă, alarmate?
– Momento, spuse Marconi și încheie discuția.
– Ce se întâmplă?
Ochii doctoriței părură să se îngusteze puțin.
– Era recepționera de la Terapie Intensivă. A venit cineva la dumneavoastră
O rază de speranță străpunse ceața din mintea lui Langdon.
– Asta e bine! Poate că persoana în cauză știe ce mi s-a întâmplat.
Ea nu părea prea convinsă.
– E ciudat totuși că a venit cineva. Noi nu vă știam numele și nici nu sunteți înregistrat ca pacient.
Langdon se strădui să reziste sedativelor și se ridică cu greu în capul oaselor, în pat.
– Dacă e cineva care știe că sunt aici, persoana aceea trebuie să știe și ce s-a întâmplat!
Doctorița Brooks aruncă o privire spre Marconi, care imediat clătină din cap și bătu cu degetul în ceasul său de la mână. Ea se răsuci din nou spre Langdon.
– Regulile de la Terapie Intensivă, explică ea. Accesul nu este permis nimănui înainte de ora nouă, cel mai devreme. Doctorul Marconi se va duce imediat să vadă cine este vizitatorul și ce dorește.
– Dar cum rămâne cu ce vreau eu? insistă Langdon.
Doctorița Brooks afișă un surâs răbdător și se aplecă spre el, coborând ușor vocea.
– Domnule Langdon, sunt câteva lucruri pe care nu le știți despre noaptea trecută… Despre ceea ce vi s-a întâmplat. Și înainte să vorbiți cu altcineva, cred că e bine să cunoașteți toate datele. Din păcate, consider că nu sunteți încă suficient de refăcut ca să…
– Ce date? întrebă Langdon, făcând eforturi să stea mai drept în pat, dar branula din braț îl ciupi; avea impresia că trupul îi cântărește sute de kilograme. Tot ce știu eu este că mă aflu într-un spital din Florența și că am venit aici repetând „îmi pare rău”…
Brusc, un gând înfricoșător îi trecu prin minte.
– Am făcut vreun accident de mașină? întrebă el. Am rănit pe cineva?
-Nu, nu, răspunse doctorița. Nu cred că asta s-a întâmplat.
– Atunci, ce? insistă Langdon, mutându-și furios privirile de la un medic la celălalt. Am dreptul să știu ce se petrece aici!
Urmă o tăcere îndelungată, după care în sfârșit doctorul Marconi schiță un semn aprobator către atrăgătoarea sa colegă. Aceasta răsuflă adânc și se apropie mai mult de patul lui.
– Bun, dați-mi voie să vă spun ce știu eu… și să mă ascultați liniștit, bine?
Langdon încuviință, iar mișcarea îi trimise un val de durere în cap. Dar îl ignoră, nerăbdător să afle răspunsurile.
– În primul rând… Rana de la cap nu a fost cauzată de un accident.
– Ei, asta-i bine.
– Nu chiar. Rana a fost provocată de un glonț.
Monitorul cardiac începu imediat să piuie mai repede.
– Poftim?
Doctorița. Brooks începu să-i explice vorbind repede, dar ferm.
– Un glonț v-a zdrelit creștetul și, foarte probabil, v-a cauzat o contuzie. Ați avut mare noroc că ați scăpat cu viață. Un centimetru mai jos, și…
Langdon o privi uluit. „Cineva a tras în mine?”
Voci răstite răsunară brusc pe culoar, ca și când tocmai izbucnise o ceartă. Se părea că persoana sosită la Langdon nu voia să aștepte. Aproape în aceeași clipă se auzi cum o ușă grea de la celălalt capăt al coridorului se izbește de perete. Langdon văzu o siluetă apropiindu-se.
Femeia era îmbrăcată de sus până jos în piele neagră. Era solidă, musculoasă și avea părul brunet, pieptănat cu țepi. Se mișca fără efort, ca și când tălpile ei nu atingeau solul, și se îndrepta direct spre salonul lui Langdon.
Fără nici o ezitare, doctorul Marconi se așeză în cadrul ușii, pentru a-i bloca accesul.
– Ferma! spuse el, ridicând brațul cu palma întinsă, ca un polițist.
Fără a se opri, necunoscuta scoase un revolver cu amortizor. Îl îndreptă spre pieptul doctorului Marconi și trase.
Se auzi un șuier sacadat.
Oripilat, Langdon privi cum doctorul Marconi face câțiva pași împleticiți înapoi în salon și se prăbușește la podea, ținându-se cu mâinile de piept, în vreme ce halatul alb i se umple de sânge.
Capitolul 3
La cinci mile marine în largul coastelor Italiei, luxosul iaht Mendacium, lung de 70 de metri, înainta ușor în pâcla care se ridica în zori din apele unduitoare ale Adriaticii. Carena cu profil hidrodinamic a vasului era vopsită în cenușiu metalic, conferindu-i un aer deloc prietenos, care amintea de navele militare.
În valoare de peste 300 de milioane de dolari, iahtul dispunea de toate facilitățile obișnuite – spa, piscină, cinematograf, submarin personal și un helipad. Toate acestea prezentau însă un interes marginal pentru proprietarul său, care îl achiziționase cu cinci ani în urmă și imediat golise majoritatea acestor spații, pentru a instala un centru de comandă de nivel militar, cu pereții dublați cu plumb.
Deservită de trei legături prin satelit dedicate și o rețea suplimentară de relee terestre, în sala de control de pe Mendacium lucrau aproape douăzeci și cinci de persoane – tehnicieni, analiști, coordonatori de operațiuni – care locuiau la bordul navei și păstrau un contact permanent cu diversele centre de operațiuni ale organizației, amplasate pe uscat.
Din echipa de securitate a iahtului făceau parte o mică unitate de luptători cu pregătire militară, două sisteme de detecție a rachetelor și un arsenal care includea cele mai noi tipuri de arme disponibile. Ceilalți angajați – bucătari, personal de întreținere și servire – ridicau numărul persoanelor de la bord la peste patruzeci. Astfel, Mendacium era un fel de clădire de birouri mobilă, de unde proprietarul își conducea și administra imperiul.
Cunoscut angajaților său doar ca „prefectul”, acesta era un bărbat pipernicit, cu tenul bronzat și ochi adânciți în orbite. Fizicul său deloc impunător și modul direct de adresare păreau cum nu se poate mai adecvate pentru un om care făcuse o avere colosală oferind o gamă variată de servicii sub acoperire, situată undeva la periferia mai întunecată a societății.
Fusese numit în multe feluri – mercenar lipsit de suflet, furnizor de păcate, mâna dreaptă a diavolului – dar nu era nimic din toate acestea. El doar le oferea clienților săi posibilitatea de a-și împlini dorințele și ambițiile fără a suferi consecințe neplăcute; faptul că omenirea era păcătoasă din fire nu era problema lui.
În ciuda detractorilor săi și a obiecțiilor etice pe care ei le ridicau, busola morală a prefectului era întotdeauna orientată către o stea fixă. El își construise propria reputație, ca și pe cea a Consorțiului – pe baza a două reguli de aur.
Niciodată să nu faci o promisiune pe care n-o poți respecta.
Niciodată să nu minți un client.
Niciodată.
Iar în cariera sa profesională, prefectul nu-și încălcase nici o promisiune și nu renunțase vreodată la o înțelegere. Cuvântul său constituia o garanție absolută, cu greutate bancară, și dacă existau anumite contracte pe care regreta că le încheiase, rezilierea lor nu era nicidecum o opțiune.
În dimineața asta, ieșind în balconul apartamentului său de pe iaht, prefectul își lăsă privirea să rătăcească pe apele frământate ale mării și încercă să alunge neliniștea care îl cuprinsese.
„Hotărârile trecutului sunt arhitecți ai prezentului.”
Deciziile pe care prefectul le luase în trecut îl aduseseră în situația de a-și negocia calea pe aproape orice teren minat și a ajunge totdeauna la capăt pe primul loc. Astăzi însă, privind pe fereastră spre luminile îndepărtate ale Italiei continentale, se simțea neobișnuit de tensionat.
Cu un an în urmă, pe același iaht, luase o decizie ale cărei ramificații amenințau acum să distrugă tot ce clădise. „Am acceptat să-mi ofer serviciile cui nu trebuia.” N-ar fi avut cum să știe asta la momentul respectiv, firește, însă acum greșeala sa atrăsese după sine un vârtej de probleme neprevăzute, obligându-l să-și trimită pe teren unii dintre cei mai buni agenți, cu ordinul de a face „tot ce e necesar” pentru a evita un veritabil naufragiu.
În acest moment, prefectul aștepta vești de la un agent anume.
„Vayentha”, își spuse, în fața ochilor apărându-i imaginea specialistei vânjoase, cu părul țepos. Vayentha, care îl servise perfect până la această misiune, făcuse noaptea trecută o greșeală cu consecințe dramatice. Ultimele șase ore fuseseră un haos, o încercare disperată de a recăpăta controlul asupra situației.
Vayentha pretinsese că greșeala fusese rezultatul unui simplu ghinion: uguitul la momentul nepotrivit al unei turturele.
Dar prefectul nu credea în noroc sau în lipsa lui. Toate acțiunile lui erau orchestrate în așa fel încât să elimine orice întâmplare sau hazard. Controlul era domeniul lui de excelență – să prevadă orice eventualitate, să anticipeze fiece reacție și să modeleze realitatea în vederea rezultatului dorit. Avea un portofoliu imaculat de succese și discreție, iar acesta îi adusese o clientelă extraordinară – miliardari, politicieni, șeici și chiar guverne întregi.
Spre răsărit, prima geană de lumină începuse deja să înghită stelele de la orizont. Pe punte, prefectul aștepta răbdător vești de la Vayentha, că misiunea ei decursese exact conform planului.
Fragment din romanul Inferno de Dan Brown. Editura RAO. Traducere de Adriana Bădescu