Scriitorul nu apare din nimic, el este produsul unei sensibilitati particulare, dar si al lecturilor care i-au marcat formatia, al optiunilor sale pentru o forma de literatura sau alta. Nelinistea pe care el o inglobeaza in opera rezulta atat din simtirea, cat si din cultura sa.
Aceasta neliniste inseamna si o dorinta de schimbare si depasire a modelelor literare la care el se raporteaza. Criticul american Harold Bloom face in acest sens urmatoarele constatari: “«Anxietatea influentelor» nu este una fata de paternitatea reala sau literara, ci una dezvoltata in si prin poezie, roman sau piesa de teatru. Orice opera literara importanta este o lectura creativ-gresita si o interpretare gresita a unui text precursor (sau a mai multora). Un scriitor canonic autentic poate sau nu sa asimileze anxietatea operei sale, dar asta nu prea conteaza – insasi opera implinita este anxietatea.”
Vorbind despre o “lectura creativ-gresita” sau despre o “interpretare gresita”, Harold Bloom are in vedere, de fapt, modificarea sensurilor originare ale operelor luate ca reper, resemantizarea si transformarea lor in conformitate cu un nou model estetic al discursului literar sau cu un nou orizont de asteptare al cititorului. Operatia aceasta este implacabila si intr-un anume fel ea asigura mersul inainte al literaturii, prin reluari de subiecte si teme, replici, parafraze, pastise, reduplicari parodice. In spatiul literaturii, complexele de inferioritate, incercarea de ascundere a influentelor sunt lipsite de sens. Innoirea este un fenomen implacabil, care nu rezulta atat din vointa de a schimba, cat din capacitatea de a face fata imperativelor acestei schimbari. Traditia literara poarta cu sine si o dimensiune emulativa. Daca in poeticile clasice un scriitor isi dobandea recunoasterea si autoritatea prin adecvarea propriei opere la marile modele canonice existente deja, scriitorul modern devine un creator original doar in masura in care originalitatea sa se poate ridica la inaltimea seriei de opere originale in care el a decis sa se inscrie.
Pentru scriitorul traditional, discursul sau isi afla validarea in precizia cu care acesta se conformeaza unor paradigme date de mare autoritate. In ce-l priveste pe scriitorul modern, acesta trebuie sa fie un scriitor la fel de puternic ca si acela a carui influenta a resimtit-o. Altfel, el ramane un simplu epigon si un imitator mediocru.
Originalitatea isi are si ea propriile normative, deopotriva formale si tematice. Esentiala e in acest caz diferenta (de sensibilitate, limbaj, viziune etc.) care se stabileste intre doua individualitati echipotente. Baudelaire a resimtit puternic influenta lui E.A. Poe, dar universurile tematice si limbajele celor doi poeti sunt total diferite.
Dupa cum vedem, criteriile originalitatii se complica in modernism. Originalitatea se valideaza de acum inainte in functie de o istorie a artei in care, pentru a obtine un bilet de intrare, trebuie sa inovezi. Cu alte cuvinte, drumul inapoi, catre spatiile literare cartografiate deja, nu mai este posibil, ruptura cu traditia si spiritul subversiv fiind elemente sine qua non ale creativitatii moderne.