Studiile au aratat ca în limba româna se pot distinge doua straturi de împrumuturi turcesti. Primul cuprinde cuvinte care au fost atribuite vechilor populatii de origine turco-tătară stabilite în aceste zone (în special pecenegi si cumani). În cercetarea detaliata întreprinsa în legatura cu influenta orientala asupra limbii si literaturii române, Lazar Șăineanu arata ca exista mai multe grupuri de turci, care au avut contacte cu populatia româneasca în diferite etape ale istoriei, lasând urme la nivelul lexicului românesc. Influenta turca (osmanlie) începe în Peninsula Balcanica în secolul al XIV-lea si dureaza pâna în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Elementele turcesti au patruns în limba româna în aceasta perioada în doua faze istorice: în secolele al XV-lea – al XVII-lea au patruns o serie de cuvinte care au, în general, caracter popular, multe facând parte din fondul principal lexical al limbii române; cuvinte turcesti intrate în epoca fanariota (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea), dintre care majoritatea au iesit din uz sau au capatat, pe teren românesc, un sens ironic sau peiorativ.
Despre acestea și multe altele vorbește un recent volum apărut la Editura Humanitas, “Emil Suciu – 101 cuvinte de origine turcă”*), un “compendiu” al influenței turcești căreia i-a fost supusa limba română timp de aproape cinci secole. Urmărind să elimine unele confuzii și incoerențe în modul în care vorbitorii obișnuiți ai limbii române apreciază această influență, autorul se adresează în special publicului interesat de istoria limbii române, dar și de aspectele actuale ale acesteia. În consecință, el clarifică nu numai condițiile istorice, modul, perioada și măsura în care turca osmanlie a exercitat o înrâurire consistentă, dar destul de puțin viabilă asupra limbii noastre, ci și urmele lăsate de această influență în lexicul pe care îl folosim curent în zilele noastre, inclusiv modificările de formă și de înțeles pe care cuvintele românești de origine turcă le-au suferit în decursul veacurilor.Emil Suciu s-a născut în 1950, la Târgu-Mureș. Studii liceale la Târgu-Mureș și Aiud (1969), licențiat al Facultății de Limbi Romanice, Clasice și Orientale, Secția limba turcă, din cadrul Universității din București (1973). Doctor în filologie (1984). În paralel cu o carieră militară meritorie, culminând cu funcția de atașat român al apărării în Ungaria și apoi în Turcia – funcție de pe care a ieșit în rezervă (2005) -, și-a urmat menirea de lingvist, pe care o continuă și în prezent. Domenii de cercetare: influența turcă asupra limbii române, istoria limbilor română și turcă, onomastică românească, toponimie turcă, formarea cuvintelor în limbile română și turcă.
Cărți: Cuvinte românești de origine turcă, București, 2006; Condensarea lexico-semantică, Iași, 2009; Influența turcă asupra limbii române. I. Studiu monografic, București, 2009; II. Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă, București, 2010; Drama iugoslavă – culisele unui incendiu tragic, București, 1992. În colaborare: Contribuții la istoria limbii române literare, secolul al XVIII-lea (1688-1780), Cluj-Napoca, 2000; Romanische Sprachgeschichte / Histoire linguistique de la Romania, Berlin – New York, 2009. Zeci de studii, articole și recenzii publicate în reviste de specialitate.
*) Emil Suciu – 101 cuvinte de origine turcă, Editura Humanitas