Ingamfati, vanitosi, orgoliosi

Ingamfatul este un personaj prin excelenta comic. Suficient, multumit de sine, laudaros, el ramane neclintit in autoadmiratie, indiferent la farsele care i se joaca. Soldatul fanfaron, miles gloriosus al lui Plaut, este reluat si adus la zi de Shakespeare. Sir Andrew Aguecheek, ridiculizat in A douasprezecea noapte, este gentleman-ul englez obsedat de sport, valabil in epoca elisabetana ca si in cea victoriana. Pe descendentii sai ii vedem si astazi facand scandal pe stadioane. Falstaff este incantat de sine, in ciuda aspectului fizic dezavantajos. Viteaz la carciuma, unde stie sa faca antren, considera ca, pe campul de lupta, fuga este mai sanatoasa. Se crede irezistibil ca barbat, ajungand de rasul “nevestelor vesele din Windsor”. Totusi, el nu este doar ridicol; are o anumita intelepciune rabelaisiana, care se manifesta prin dragostea de viata si de placerile ei.
Vanitosul este mai complicat deoarece, chiar inzestrat cu talent, cu infatisare placuta, cu putere sau bogatie, ramane nesigur de el. Are nevoie mereu de confirmarea celorlalti, pe care o cere insistent, vanand complimente. Regele Lear, indiferent la satisfactiile guvernarii, pretinde semnele exterioare ale adoratiei. Vanitosul este asemenea copilului care vrea sa se bucure de laudele parintilor sau ale profesorilor. Este anxios si vrea sa placa tuturor, chiar si celor pe care, in fond, ii dispretuieste. Ajunge matur doar prin suferinta. “Maturitatea e totul”, ripeness is all, spune Lear dupa ce trece prin disperare si umilinta. Comedia vanitatii se joaca in saloanele unei societati aflate in proces rapid de civilizare, cum era cea franceza din vremea lui Moliere. Celimene din Mizantropul este o femeie de lume, perfect adaptata uzantelor sociale, care practica, pe fata, lingusirea in exces. Este destul ca un interlocutor – flatat cand e prezent – sa paraseasca incaperea, pentru a fi executat fara mila, victima a limbii ei ascutite. Montarile de astazi tind sa o infatiseze pe Celimene ca pe o barfitoare ordinara, ceea ce e nedrept. Personajul are mult farmec, altfel n-ar fi starnit pasiunea seriosului Alceste. Vanitoasa si superficiala, ea nu este mai putin inteligenta si spirituala. Se joaca gratios cu vorbele, stie sa fie amuzanta si sa faca lumea sa se roteasca mai repede. Parasind-o pe Celimene, Alceste este cel care pierde.
Alceste e orgoliosul care-l dispretuieste pe vanitos. Orgoliosul este rareori erou de comedie, lui i se potrivesc tragedia si drama. Spre deosebire de vanitos, orgoliosul nu are nevoie de confirmarea celorlalti. Nu este un ingamfat, caci nu este multumit de sine. Orgoliosul se consacra unui ideal si cauta sa se ridice la inaltimea lui. Cei care se multumesc doar sa traiasca, fara sa aspire la autodepasire, nu exista pentru el, acestia fiind demni doar de dispret. Cleopatra lui Shakespeare se omoara pentru a nu fi obligata sa suporte umilinta. Maria Stuart a lui Schiller hotaraste sa se plece in fata Elisabetei pentru a-si redobandi libertatea, dar orgoliul ei rabufneste si planul rational esueaza. Eroii lui Camil Petrescu sunt, cu totii, niste orgoliosi, pe care esecul ii face tragici, nu ridicoli.
Cel ce iubeste teatrul poate fi orgolios, niciodata vanitos sau ingamfat. El este imun la betia puterii, pentru ca teatrul i-a dat sentimentul zadarniciei. Napoleon, cu tot succesul sau, n-a fost nici ingamfat, nici vanitos, deoarece teatrul l-a invatat ca “de la sublim pana la ridicol nu e decat un pas”. Iubitori de film, nu de teatru, Hitler si Stalin s-au amagit cu solutia de happy-end – si nu au putut evita judecata finala a istoriei.
Teatrul tine de vanitate, in sensul ei biblic de “desertaciune si goana dupa vant”. Joc de fantasme, imitatie sau reinventare a lumii, teatrul ne aduce mereu aminte ca suntem doar actori in piesa “cu mii de acte diverse, a carei scena este Universul”. Ne face constienti ca suntem facuti din materia din care se fac visele si ca mica noastra viata este doar o insula intr-o mare de somn. Doar pentru cine nu frecventeaza teatrul viata poate deveni “povestea plina de zgomot si furie, spusa de un idiot, fara sa insemne nimic”.