Îngerul încălecat/ de Radu Aldulescu

Radu Aldulscu (n. la 29 iunie 1954, București) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediția I, Editura Nemira, 1996; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Editura Phoenix, 1994); Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (ediția I, Editura Nemira, 1998; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (ediția I, Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004; ediția a II-a, Editura Corint, 2006; ediția a III-a, Editura Cartea Românească, 2009); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006), Ana-Maria și îngerii( Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneția.

“Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt in peisajul literar românesc cam asa cum a apărut Rasputin la curtea Țarului Nicolae, intrînd cu opincile noroite în fițele parfumate și înzorzonate ale optzecismului, bagîndu-și palmele muncite pe sub fustele Țarinei proza scurta și, în general, neținînd cont de “progresele” tactice/teoretice ale prozei momentului. După ani buni de antrenament întru rafinarea ce ținea loc de sinceritate, întru esopismul ridicat la rang de artă, apare un Aldulescu frust, decupat parcă atunci din lumea pe care o pune în fața oglinzii. E salahorul care-i ține loc fie de narator, fie de personaj principal, insul dezabuzat care nu se poate stabili nicăieri, tipul violent, în continua lupta cu propria viață, golanul.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

“Versiunea actuală a romanului Îngerul încălecat reprezintă rescrierea și, totodată, suplimentarea cu circa 80 de pagini a primei ediții apărute la Editura Phoenix în 1994. Cel mai important câștig și aproape singurul al scrierii și rescrierii acestei cărți îl socot a fi recuperarea-fixarea unei lumi ca și dispărute. Nescriind, aș fi fost cu totul altul sau mai degrabă n-aș fi fost deloc. M-aș fi pierdut pur și simplu concomitent cu pierderea acelei lumi în care subzistă trufaș și strivit sub vremuri îngerul încălecat. Povestea lui se petrece în România anilor șaptezeci, într-un prezent narativ dominat de atmosfera unui sat de rudari lingurari din nordul Munteniei în care demonul vremurilor în schimbare pare să se împotmolească în cutume imemoriale.

În ce mă privește, e singura șansă a lucrurilor, a oamenilor și locurilor de a rămâne exact ceea ce par a fi, dincolo de uitare sau aducerea aminte, dincolo de moarte în ultimă instanță: povestea scoasă la lumină din adâncul cel mai adânc al memoriei afective, dimpreună cu sunetul subtil al patimilor, obsesiilor și trăirilor de tot felul.” (Radu Aldulescu)

*

Trebuie că-și amintește de stagiul acela mai bine decât de altele, pentru că acolo a fost întrebat de maică-sa. Dacă a urât-o, auzi nenorocire! Nu dacă ar fi urât-o fără s-o cunoască, fiindcă l-a scăpat în lumea asta de rahat, sau fiindcă și-a luat mâna de pe el atât de timpuriu și irevocabil, ci dacă a urât-o în virtutea unei relații tensionate pasămite, roasă de conflicte absconse, despre care doctorul ăla era foarte avid să afle amănunte edificatoare. Omul nu știa că el nu-și cunoaște mama, deși avea în față un dosar pe care-l răsfoia de zor în timp ce punea întrebări și nu se putea ca detaliul cu pricina să nu fie consemnat acolo. Poate că n-ajunsese încă la pagina și pasajul respectiv, dar mai degrabă o făcea intenționat. Cu cea mai rea intenție, desigur, de vreme ce continua să-i stâlcească și numele, după ce Robert îl corectase în câteva rânduri: Nu Satan, dom’ doctor; Stan mă cheamă, la care el rânjea în bătaie de joc și-l lua tot cu domnule Satan. O fi avut și el în cap legenda tizului Diavol, mă rog, la șaptesprezece ani câți avea s-ar fi zis că Robert chiar habar n-are pe ce lume trăiește. Îi venea cam peste mână să fie respectat în așa hal, cu domnule, dar totodată afla din mers că locul acela impunea de la sine acest soi de adresare. Domnii sunt cică la balamuc și la pușcărie, și numai cei din afara acestor stabilimente au dezlegare să-și spună tovarăși. În plus, el era domnul Satan, împroșcat cu deferență ostentativă de doctorul ăsta de nebuni. Ca să vezi pe cine țineau ei încuiat aici. Robert Satan sau Robert Diavolul, același drac multicolor, potrivindu-se la o adică cu bolile ce-i fuseseră descoperite și care le auzea pentru prima dată tot de la medicul ăsta. Cică priapism în curs de cronicizare de natură neurovegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinimie, reumatism poliarticular și altele pe care n-a mai fost în stare să le țină minte. Bolnav copt, putred pe dinăuntru la puțin peste șaptesprezece ani. Pe moment s-a îngrozit, da-bineînțeles că-n ritmul ăsta n-ar mai avea cum să apuce douăzeci de ani, dar numaidecât și-a impus să nu mai aibă niciun strop de încredere în indiferent ce diagnostice i s-ar pune. Dintotdeauna el a fost sănătos tun, deși deocamdată trebuie să se supună, să facă pe nebunul păcătos precum tizul care păcătuise în contul păcatului maică-sii, sau să se arate sănătos atât cât i s-ar cere pentru a fi eliberat…

Nu era pentru prima dată când ajungea într-o astfel de înghesuială. Când considerau că li se epuizaseră toate posibilitățile și nu mai reușeau cu niciun chip să cadă la pace cui îi e rândul să-l țină pe Roberțel, mătușile îl trimiteau la ospiciu sau îi făceau rost de un cămin-internat. Înghesuiala din balamuc era totuși infinit mai apăsătoare decât cea din cămine. Dormeau câte doi și trei în pat, mulți se scăpau pe ei și-și înșirau căcații pe linoleumul salonului care trebuia spălat de nebuni încontinuu, de la șase dimineața până la zece seara când se dădea stingerea, deoarece șmotruiala susținută făcea parte din tratament. Infirmierii ăia cu statut și deprinderi de gardieni bătăuși spuneau c-ar fi cel mai eficient mod de a te ajuta singur. Fără cârpă, găleată și teu, fără frecatul linoleumului, cimentului, faianței și closetelor nu te mai faci bine în veci, oricât te-ai îndopa cu pastile, injecții și șocuri electrice.

Destul de anevoie avea să recunoască duhoarea de menajerie și hazna din balamuc, în dormitoarele cu paturi suprapuse din penitenciare. Hoții au tabieturi ușor diferite față de nebuni, la pușcărie e ceva mai liniște și mirosul e cât de cât suportabil și oricum ieși la aer la muncă, ceea ce-i în definitiv o ușurare. Pleci cu autobuzul ca și într-o excursie, pe șantiere, în fabrici, la cules de struguri, te amesteci la o adică cu civilii, cu țărănimea muncitoare, ce mai, trece altfel timpul, uiți că ești închis… N-ar avea totuși cum să uite că nicăieri n-a mâncat atât de bine ca la balamuc. Cinci mese pe zi cu multă carne, la prânz trei feluri și supliment cât poți să bagi în tine, seara musaca sau pilaf cu carne, plus desert, de se uită nebunii a milă la cazanele de fier ciocănite cu polonicul de infirmieri. Ghiftuiala aia furibundă face desigur parte din tratament, stimulând purgația, în timp ce porțiile austere, meschine de turtoi la tavă și arpacaș pe care se bat hoții, impun alt tratament, alt fel de activitate, nu prea diferită totuși. Robert avea să observe cu timpul, recunoscând uneori figuri care, ca și el, au făcut stagii în ambele genuri de instituții, că nebunii și infractorii de cele mai diverse orientări sunt de fapt frați și surori, membri ai aceleiași familii a celor sortiți să se ajute singuri, spălând neîncetat rahatul comun, al familiei dar și al celor din afara familiei.

*

Patru medici îl întrebaseră la vizitele din ultimele săptămâni idioțenii de genul ce zi e azi?, de când ești aici?, te înțelegi bine cu colegii de salon?, ai vrea să te întorci în familie?, de câte ori pe zi de masturbezi?, ai o prietenă?, ești urmărit când mergi pe stradă?, cine te-ar putea urmări și pentru ce?, auzi voci?, ce-ți spun vocile acelea? Nu-și amintea însă vreunul, precum tipul ăsta, să-i fi numit bolile de care se face vinovat. Îl considerau poate prea dus ca să-și dea seama în ce situație se află, pe ce pământ calcă, incapabil la o adică să se ajute singur, urmând conștient etapele tratamentului, asudând totodată la șmotru… Adevărul e că nici nu-i stâlciseră numele, și nu mai spun cu câtă insistență, dându-i parcă de înțeles că ăsta-i numele lui adevărat. Domnul Satan, desigur, doctorul ăsta nebun de nebuni vrea să-i boteze și parcă i-ar cere acordul. Acordul lui, deh, mai degrabă al maică-sii. Scumpei, adoratei, păcătoasei Flavia, cea căzută pradă cruntei ispite… Doar că i-a pronunțat numele-n gând și uite-l pe dobitoc cum clipește des… L-a întrebat de ea dobitocul. Face pe prostul, ca și cum n-ar ști că-i moartă. L-a întrebat ca să nu dea de bănuit. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. N-a trecut pe-acolo, habar n-are… Pare totuși să aibă în jur de patruzeci de ani, vârsta pe care ar trebui s-o aibă acum tăticul lui Robert. Are și el ochi albaștri, lăcrimoși și pielea feței cerată, cum trebuie să fie și fața lui Robert după lunile de când stă închis aici… Uneori se uită în oglindă, dar uită numaidecât ce a văzut acolo, asaltat cum e de atâtea figuri cum ar fi bunăoară a dobitocului ăsta debordând de o prestanță funebră după cum e îmbrăcat tot în negru, pantaloni, sacou de catifea și cămașă cu guler răsfrânt. Omul negru cu părul nisipiu, scurt și cârlionțat precum flocii pizdei din visul de azi-noapte, a unei fete căreia n-a apucat să-i afle numele… Părul și pielea galbene și halatul de pe umeri ca o pereche de aripi albe. Omul negru cu aripi albe și pielea lui are culoarea hârtiei de ambalaj în care mătușile aduc salam, brânză sau o felie groasă de marmeladă tăiată cu cuțitul dintr-un calup paralelipipedic. Culoarea aia i-a excitat dintotdeauna foamea și curiozitatea lui Robert. Oare ce o fi dincolo de fața asta? Trebuie că și medicul simte ceva asemănător, după felul cum se uită la el ca la o insectă asupra căreia se pregătește să aplice un experiment interesant.

*

În momentul următor anulă irevocabil orice posibilitate de a-i fi tată. O înrudire de felul ăsta chiar nu l-ar avantaja, i-ar pica pur și simplu greu la stomac, deși privirea, surâsul stins, aerul medicului îi sunt extrem de familiare. Cu cine seamănă? Cu cine seamănă?… Cu cine dracu’? Seamănă cu dracu’ să-l ia. Privirea stinsă care devine brusc înflăcărată a tipului care strigă lozinci cocoțat în vârful patului. Lozinci cu trăiască și-nflorească, vibrând de patimă, amestecate cu discursuri despre clasa muncitoare în strânsă alianță cu țărănimea și intelectualitatea, Stalin și poporul rus! Stalin și poporul rus! Stalin și poporul rus! Zbiară preț de o jumătate de oră, în timp ce unii încearcă să-l liniștească: ajunge, Vasile, ajunge. L-a luat dracu’ și pe Stalin, i-a căzut guvernu’, hai să ne vedem d-ale noastre… Ți-ai găsit, zbiară cu stropi de salivă care treptat se transformă într-o spumă care dă pe-afară pe la colțurile gurii. Nu-i ajunge până nu se prăbușește epuizat peste marginea patului și bușește de linoleum ca împușcat, cuprins de un somn cataleptic de câteva ceasuri, după care o ia de la capăt cu puteri sporite… Aceeași privire ca a bătrânului care se masturbează concentrat în mijlocul culoarului dintre paturi, cu pantalonii de pijama pe umăr și ținându-și poalele bluzei ridicate, strânse apăsat sub bărbia apăsată-n piept. Aceeași privire fixată în vârful penisului, da, Robert jubilează văzându-l pe doctor cum strigă lozinci și masturbându-se de zor în mijlocul salonului.

Să nu lase să se vadă totuși că se bucură. Abilitatea de a-și camufla umorile avea s-o exerseze de altfel de altfel cu osârdie toată viața, poate fără a reuși vreodată s-o învețe până la capăt, perfect, căci imaginea unui om răsfoind un dosar și punându-i întrebări dindărătul unei mese sau birou, avea să-i puncteze în răstimpuri traseul destinului. În plus, nu reușea să răspundă niciodată îndeajuns de bine pentru ca imaginea să nu se mai repete, deși nu e vorbă că de străduit s-a străduit mereu. Se străduia, desigur, cântărindu-și vorbele atent, pentru a reieși limpede că-i nevinovat. Da-bineînțeles că n-are cum să-și urască mama, dacă nici măcar n-a cunoscut-o… Da-bineînțeles că mama lui a avut o moarte rea, urâtă, a luat otravă, pastile, leșie de sodă care a ars-o toată pe dinăuntru. A suferit, s-a perpelit în chinurile iadului, ceea ce l-a făcut pe el s-o iubească și mai mult… Pe medic însă nu-l satisfac răspunsurile, de vreme ce-l întreabă și el ce zi e azi. Robert șovăie, nu știe dacă-i miercuri sau sâmbătă, a pierdut socoteala, ceea ce-i desigur un motiv întemeiat pentru a fi ținut în continuare sub cheie și care zi din lună, nici asta n-o știe și nici măcar luna n-o mai ține minte. Da-bineînțeles că n-are calendar și n-are rost. Oricum ei îl țin aici închis cu nebunii cu un scop precis, să înnebunească și el, asta urmăresc, nu degeaba se dă ăsta de ceasul morții întrebându-l tot felul de tâmpenii, ca să-l scoată nebun… Robert Satan Diavolul nu știe pe ce lume trăiește, după ce c-a dat-o pe mătușă-sa cu capul de pereți. S-o omoare pe biata femeie și mai mult nimic…

– N-am dat-o dom’ doctor cu capul de pereți! E o minciună sfruntată. Cineva special v-a mințit ca să-mi facă rău, da-bineînțeles, cineva îmi vrea răul. Vrea să mă distrugă.

– Înseamnă că te ținem degeaba aici. Tu nu i-ai făcut de fapt nimic mătușă-tii.

– Ne-am certat puțin doar. M-oi fi răstit la ea nițel. În rest, nu văd ce i-aș fi putut face.

– Doar te-ai răstit la ea? Minți, diavole!

– Nu-mi mai spuneți așa, dom’ doctor… Robert suspină, se încruntă, se gârbovește lent, lovit parcă în plex de vorbele și privirea medicului. Ochii i se scurg peste mâinile împreunate, strânse între genunchi. Se căiește: I-am dat și o palmă, dom’ doctor, fiindcă altfel n-aș mai fi scos-o la capăt cu ea…

Fusese o ceartă și o sâcâială de câteva zile și care, într-adevăr, nu s-ar fi putut curma altfel. I-a dat o palmă și încă una și gata. N-a mai fost nevoie de nimic, fiindcă a proiectat-o cu tâmpla de perete și a căzut jos moartă. Dăduse ochii peste cap, nu mai sufla, totul s-a petrecut atât de repede încât Robert nici n-a avut timp să se sperie, în afară că-l presa gândul cum să scape de cadavru. Trebuia împachetată într-un pled, s-o ducă s-o îngroape undeva, dar pentru asta ar fi trebuit să aștepte până după miezul nopții și oricum e prea grea ca s-o care în spinare. N-are încotro, trebuie s-o tranșeze. E singura soluție, clasică, dar cea mai sigură la o adică. I-ar trebui o toporișcă, sau un satâr de măcelărit, ca să-i mărunțească și oasele. Doar cu cuțitul nu s-ar descurca. Nu există satâr sau toporișcă în casa tușei Dora, așa încât va trebui să iasă, să caute, să cumpere și să treacă neîntârziat la treabă până nu începe să prindă tușica miros și să bage de seamă vecinii.

Fragment dinromanul Îngerul încălecat de Radu Aldulescu, în curs de apariție la Editura Cartea Românească