– Ingrid Beatrice Coman, te-ai născut în România, ți-ai definitivat studiile în Italia, unde te-ai stabilit, acum locuiești în Malta. Ai publicat mai multe nuvele și mai multe romane, înțeleg că și traduci, nicăieri n-am găsit cu ce anume faci în acest moment, pe lângă faptul că îți crești băiețelul. Cu ce te ocupi, de fapt? Vrei să spui pe scurt “Ziarului de duminică” povestea ta, mai ales că este una de succes?
– Aceasta este o întrebare care ar putea rezuma soarta unei generații întregi de scriitori. Fără să vrei ai atins un punct foarte dureros în povestea unui scriitor. De multe ori m-am izbit, ca să spun așa, de acest paradox: dacă un tâmplar vine să-ți repare o ușă sau un dulap, îi arăți ce are de făcut, îl plătești, și la revedere. La fel se întâmplă și cu multe alte meserii “clare”, și nimeni nu și-ar permite, cred, să cheme un instalator, un electrician, un taximetrist – toate meseriile acestea prețioase de care ne folosim în orice moment al cotidianității – fără să-l plătească sau punându-i la îndoială meseria. Nu am auzit niciodată pe nimeni întrebând un măcelar cu ce se ocupă, de fapt, în viață.
Acesta este paradoxul: foarte rar am întâlnit un scriitor care să nu fie întrebat: bine bine, scrii, dar cu te ce ocupi de fapt în viață? Adică, în traducere liberă, din ce mănânci? Pentru că știm cu toții că scrisul este meseria muritorilor de foame, din păcate, și că aura aceea de magie care însoțea figurile scriitorilor din alte vremuri s-a destrămat. Așa că astăzi foarte rar un scriitor își poate permite să fie… scriitor.
Mulți sunt profesori, traducători, funcționari de tot felul. Și numai cine a trecut prin acest gen de “viață dublă” care de fapt înseamnă “muncă dublă” poate să înțeleagă cât este de greu să rămâi în echilibru pe funia subțire și tremurată dintre pasiune și necesitate.
Poate că scriitorii nu mai sunt la modă, cine știe, poate că le-a trecut vremea, sau încă nu le-a venit, cert este că rămâne o meserie delicată pentru zilele noastre. Mii de rânduri așternute pe hârtie în numele unui crez ascuns care numai Dumnezeu știe cum de mai rezistă și din ce se mai hrănește…
Așa că, uite, întrebarea ta nu mă ia prin surprindere. Mi-ar plăcea să răspund: scriu, scriu și iarăși scriu, asta fac în viață, mă trezesc cu o poveste nouă pe vârfurile degetelor și știu că până la sfârșitul zilei trebuie să o aștern pe hârtie, altfel îmi rămâne un gol dureros și insuportabil în zi…
Dar știu că nu ar fi întru totul adevărat. Așa că îți răspund: încerc să supraviețuiesc. Mă trezesc în fiecare dimineață înainte de răsărit (și când ai norocul unei ferestre care privește spre mare, e un privilegiu) să scriu, de mână, ca un soi de posedată matinală. Dacă am noroc prind vreo doua-trei ore de muncă înainte de a se trezi băiețelul meu, care îmi împarte ziua cu ritmurile lui. Mă ocup de el, pâna la ora când trebuie să meargă la grădiniță. Apoi alerg să deschid un birou care n-are nici o legătură cu scrisul, al unei firme care nu își are rădăcinile în cultură, și mă străduiesc să o fac să meargă, lucrând la proiecte industriale cu aceeași sârguință cu care lucrez la o carte.
Apoi trec dintr-o piele într-alta, ca să spun așa, alerg să trec “pe curat” ultimul capitol, ultima nuvelă, ultima idee pe care am scris-o de mână, cu ochii pe ceas, să nu pierd ora când va trebui să alerg să-mi aduc băiețelul acasă.
După amiaza aproape copie dimineața – alergătura la birou, apoi acasă la scris, citesc ca o dementă, printre picături, mă străduiesc în același timp să fiu și prezentă în viața copilului meu, deși mi se întâmplă câteodată să primesc reclamații gen “joaca-te cu mine, mami, mai lasă hârțoagele alea…”.
Cam asta sunt: un fel de salahor al literaturii, aș putea spune. Merg orbește înainte, fără să știu încotro, cu singura certitudine că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mă opresc…
– Unul dintre romanele tale, cel apărut în 2010, “Pentru cine cresc trandafirii”, descrie societatea românească cu puțin timp înaintea căderii lui Ceaușescu. Cât de mult ai cunoscut acea societate, dat fiind că, prin forța împrejurărilor, erai foarte tânără?
– Aveam peste 17 ani când s-a întâmplat. Tânără sau nu, balaurul acela cu mii de capete se înfruptase deja din toată copilăria și adolescența mea. Eram prea tânără să înțeleg? Poate, dar cu siguranță nu eram prea tânără să simt mușcătura adâncă în carnea mea și a celor din jurul meu – a dinților metalici ale unui mecanism monstruos și nebănuit de puternic. Mi-au trebuit mulți ani să mă împac cu acele amintiri, și nu întâmplător cartea se naște la 20 de ani distanță (incredibil cât de mult le ia unor răni să se închidă!). Uneori trebuie să te îndepărtezi foarte mult – în spațiu și în timp – ca să înțelegi. Când am luat pentru prima oară în mână pixul cu gândul să scriu despre asta, am știut că drumul de întoarcere era deschis și că a venit vremea să cobor în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu.
– Stabilirea în Italia, apoi în Malta, le-ai perceput ca pe niște rupturi? Ți-au influențat cariera sau scrisul?
– Orice plecare este o ruptură, inevitabil. Și, ca orice ruptură, doare. Pot să spun că bântui prin lume în căutarea acelui ceva fără nume care încă îmi scapă. Nu știu dacă voi rămâne in Malta, dar nici nu mă mai îngrijorează gândul. Am învățat să merg acolo unde mă duce viața, fără să crâcnesc. Există un soi de înțelepciune a coincidențelor, in care eu de fapt nu cred. Adică cineva, acolo sus, ne pune pietre de hotar în cale, un fel de călăuze ascunse, și uneori e mai bine să te supui fără să pui prea multe întrebări. Există și un avantaj imens în asta: și anume faptul că, după o vreme, îți iei ce ai mai bun cu tine în suflet, și oriunde se întâmplă să te afli, ești deja acasă. Aceasta este, consider eu, cea mai mare libertate.
– Vorbești perfect românește, e firesc, e limba maternă, dar vorbești la fel de bine italiana, în care ai și scris un roman, la fel de bine și engleza, în care înțeleg că scrii următorul roman. Cum se explică această ușurință? Cărei culturi socotești că îi aparții?
– Tuturor, probabil. Si niciuneia. În sensul că suntem ceea ce suntem indiferent de limba în care ni se îngăduie să ne exprimăm. Au fost momente când mi-am dat seama că aș continua să scriu și dacă n-ar mai rămâne nici o limbă vie pe pământul ăsta. Simt ceva în suflet care mă bântuie și cere să se aștearnă pe hârtie. Dacă aș fi avut talent la pictură, sau la muzică, trecerea ar fi fost poate mai directă. Așa, trebuie să îmbrac în cuvinte tot ce am de scos la lumină. Și trecerea de la o limbă la alta este dificilă, pentru că fiecare din ele e o lume aparte. Dar, ca un fel de Alice în țara minunilor, în fiecare dintre ele găsesc ceva nou, ceva unic. E adevărat că trec de la una la alta, și de multe ori mă trezesc scriind un capitol în italiană, ca apoi să încerc să termin cutare nuvelă în română, ca să am timp să lucrez la ultimul fragment din romanul în engleză. Dar nu știu dacă aș putea să o chem “ușurință”, dat fiind că presupune foarte multă muncă. Și aici mă întorc la definiția de salahor al literaturii…
– Acțiunile cărților tale se petrec în foarte multe țări – Rusia, Afganistan, România. E o întâmplare? Vrei să demonstrezi că pretutindeni condiția umană e aceeași? Despre ce vorbesc romanele tale?
– Nu vreau să demonstrez nimic, de fapt. Fiecare carte este o călătorie în necunoscut, merg alături de personajele mele o bucată de vreme și ele au tot felul de lucruri să-mi povestească sau să-mi arate. Le urmez, recunoscătoare, există ceva magic în relația care se creează cu personajele, și până să pun cuvântul sfârșit pe ultima pagină a cărții, voi fi străbătut cale lungă într-un tărâm care cu câteva pagini înainte îmi era necunoscut. Rusia, Afganistan, România – sunt departe una de alta doar pe hartă. Oamenii – în esența lor, în puterea lor de a supraviețui, în neputința lor, uneori – sunt aceiași, mereu și oriunde. Și apoi eu consider că nu există război, dictatură, injustiție pe lumea asta care să nu ne privească îndeaproape, pe fiecare dintre noi; fiecare bărbat răpus, femeie abuzată, copil flămând din oricare parte a lumii- sunt rude cu noi…
– Unul dintre cei mai importanți scriitori italieni, Raul Montanari, spunea despre tine că “te-ai născut romancieră, că amploarea romanului îți este naturală”. Așa simți?
– Mă feresc întotdeauna de definiții, ca de niște închisori ambulante. Eu nu știu, de fapt, ce sunt. Încerc să aflu prin oglinda a ceea ce fac. Mă privesc, uneori, în ochii unui cititor căruia un roman, o nuvelă sau chiar și un simplu cuvânt din ce scriu i-a lăsat un semn, o urmă în suflet. O pereche de ochi umeziți de emoție pot să dea sens unei vieți întregi, pentru că știi că cineva, undeva, a deschis o carte de a ta, a făcut-o parte din timpul și sufletul său și nu-i pare rău. Și pot să spun că cea mai mare satisfacție de până acum nu au fost cronicile, sau numărul de cărți vândute (deși, sigur, sunt binevenite) ci lacrimile unei doamne de la Emergency după o lectură din Orașul lalelelor, spunându-mi că există cu adevărat, acolo, in Kabul, un băiețel care visa să zboare în timp ce-și târa de colo colo genunchiul spulberat de o mină. Sau un domn din Novara după o prezentare a romanului Ceai la samovar care mi-a spus că și bunicul lui s-a întors într-o cutie de lemn din Siberia, doar că nu a bănuit niciodată ce se ascunde dincolo de tăcerile primite moștenire de la părinți. Ca să nu mai vorbesc de zecile de români care mi-au scris după ultima carte, Pentru cine cresc trandafirii, spunându-mi că da, îmi amintesc, chiar așa simțeam și eu, chiar asta mi s-a întâmplat, ce bine că n-ai uitat…
– Colaborezi cu mai multe reviste ale comunității române din Italia. Cum se manifestă, din punct de vedere cultural, această comunitate?
– Se străduiește să-și afirme identitatea. Să existe. E o muncă titanică, pentru că din păcate ultima știre a unei găinării sau crime comise de un român spulberă ani întregi de lucruri bune, pentru că memoria occidentului este uneori aburită și selectivă, și oamenii uită cu ușurință mii de lucruri bune pe care le-ai adus și te pun pe cruce pentru ultima știre urâtă. E o luptă inegală, copleșitoare, crudă. Uneori mă bate gândul că cineva le alimentează ad arte acolo sus. Dar nu avem ce face. Știm că trebuiesc ridicate zeci de piscuri de munte pentru a putea acoperi o râpă. Totuși oamenii nu-și pierd speranța și continuă să construiască. Aceasta este partea ascunsă a diasporei, cea pe care mulți preferă să n-o vadă, ca să nu li se pună la îndoială convingerile crescute în mintea lor după ultimul telejurnal ca ciupercile după ultima ploaie…
– Ce crezi că nu se știe despre literatura română în Italia și ai vrea să fie cunoscut?
– Am constatat cu mare tristețe că nu se știe mai nimic. Nu numai nu se cunosc scriitorii contemporani, cu mici excepții fericite, ci nu se știe nimic despre clasici. Nu poți să-ți imaginezi de câte ori am auzit întrebarea aceasta dezarmantă, pusă cu nonșalanță “da’ ce, aveți și voi literatură?” iar și iar, și te apucă așa o febră ciudată și ai vrea să le vomiți în față toți Emineștii și Petreștii si Călineștii și să-i inviți, pe unii dintre ei, să mai treacă pe la școală.
Dar nu te poți apăra de ignoranță cu arme convenționale. De fapt nici nu cred că te poți apăra, și poate nici nu trebuie, pentru că ignoranța e o povară doar pentru legitimii proprietari, și până la urmă fiecare este urzitorul propriului destin.
Ce putem să facem este să devenim o punte între o lume și alta, între o limbă și alta, pentru toți acei oameni – și sunt mulți – italieni care mai au urechi să audă și ochi să vadă. Este motivul pentru care m-am hotărât să traduc mici bijuterii ale literaturii române în limba, astăzi puțin prăfuită, a lui Dante.