Fusese tare cald în vara aceea în Provence, o arșiță atotputernică, amenințătoare. Prin iulie, Pervenche a plecat. Nici măcar nu se prezentase la bac: la ce bun? Nu făcuse nimic, știa că nu putea să reușească. Cât fusese anul de lung, o lălăise, mai ales cu “Red” Laurent, prin bistrouri,
cluburi, pe la petreceri sau, pur și simplu, pe stradă. Bea bere, fuma. După-amiaza, se întâlnea cu Laurent în fața unui garaj părăsit, la poalele dealului. Laurent sălta ruloul de tablă al ușii și se strecurau înăuntru. Mirosea a ulei ars și a altceva, mai înțepător, ca paiele sau ca fânul putrezit.Făceau dragoste pe dușumea, pe o pătură. Pe străduță, se aduna un grup de jucători de pétanque.
Când Pervenche trecea prin dreptul lor, o priveau cu un aer șmecheresc, pesemne că făceau și glume pe seama ei, dar nici că-i păsa. Laurent voia să se bată cu ei, strângea din pumni, mârâia: “Le sparg eu moaca, cu bilele lor!” Pesemne se amuzau și mai tare la vederea acestui cocoșel mânios.
Pervenche făcea dragoste fără să se mai dezbrace, cu spinarea rănită, prin pătură, de pietriș. Îi plăcea să-i simtă inima lui Laurent palpitând pe pieptul ei, sudoarea îi curgea ușor pe umeri, îi ajungea în gură, ea o bea, împreună cu saliva, și lăsa să crească în ea arsura sexului. Erau clipe
de strălucire. Putea să uite ceasurile de plictiseală de la liceu, veșnicele certuri cu maică-sa, privirea dușmănoasă a lui Jean-Luc, disprețul tăcut al lui Clémence. Într-o zi, soră-sa îi spusese:
– Tu n-o să faci nicio brânză în viață, tot ce știi să faci e să-ți schimbi amanții ca pe cămăși.
Pervenche se întrebase: oare chiar se poate face ceva cu viața fiecăruia?
În luna iulie, a făcut cunoștință cu Stern. Laurent n-avea nimic de-a face cu asta. Pervenche a răspuns unui anunț din ziar, sau poate că a aflat despre el de la o colegă. Stern era mereu în căutarea unei noi fete pentru fotografiile lui, pentru modă sau publicitate. Nu era tocmai limpede ce făcea. Închiria un birou destul de mare în centrul orașului, la etajul unei cafenele mari. Înaintea lui, lucraseră acolo niște artiști, printre care chiar Nicolas de Staël, din câte se spunea. Era un local vopsit în întregime într-un alb gelatinos, luminat de ferestre mari, astupate însă cu
obloane, care răspândeau o lumină stranie, rece și tristă chiar în toiul verii.
La prima ședință, Pervenche i-a cerut lui Laurent s-o însoțească. Abia avea șaisprezece ani, așa că s-a gândit că, dacă vine cu prietenul, va părea mai în vârstă. Laurent a rămas pe un fotoliu, în timp ce Stern vorbea cu ea și făcea însemnări într-un carnet. Stern era un tip înalt și cam moale, de vreo treizeci de ani, cu păr blond și ochi albaștri puțin bulbucați, în spatele ochelarilor săi de miop. Pentru Pervenche, era un bărbat în vârstă, foarte diferit de ea, dintre oamenii pe care îi evita în general, deoarece găsea că aveau un aer vicios când o priveau pe stradă. Stern o tutuia, dar ea nu putea să-i răspundă decât cu “dumneavoastră” și să-i spună “domnule”. În celălalt capăt al atelierului, Laurent se plictisea răsfoind reviste de modă. Fuma fără să binevoiască să mai arunce vreo privire spre Pervenche.
Apoi, Stern a condus-o pe Pervenche într-o baie, în realitate era doar un colț de atelier despărțit de un perete subțire, în care erau o oglindă și un wc chimic. El i-a dat niște costume de baie pentru fotografii. Pervenche era înaltă și puternică, avea deja sâni mari și șolduri largi, din care pricină părea mai în vârstă, încât Stern nu strâmbase din nas când ea-i spusese că are optsprezece ani. Costumele erau prea mici și o strângeau, dar a păstrat totuși unul, dintr-o bucată, cu un imprimeu blană de leopard, iar când a ieșit din baie, chipul lui Stern s-a luminat un pic. A spus:
– Bine, foarte bine, întoarce-te puțin.
El s-a tras un pic înapoi, iar ea a prins să se învârtească. Își pusese din nou sandalele, avea oroare să meargă desculță printr-un loc pe care nu-l cunoștea. Se simțea ridicolă în costumul prea mic, care o strângea la coapse și-i scotea sânii în evidență, ca și pântecul deja rotunjor, cel puțin asta
își închipuia ea, că, văzându-i burta, Stern avea să ghicească faptul că era însărcinată. Costumul îi dezvelea umerii, pe care bretelele sutienului lăsaseră urme roșii. Pervenche a avut întotdeauna o piele pe care rămâneau urme ușor. Când era mică, Clémence se amuza să-i apese pe coapsă cu mâna și să privească urma degetelor care desena o floare roșie pe piele. Până una, alta, Stern era agitat rău, se tot învârtea în jurul lui Pervenche declanșându-și aparatul foto, puțin înclinat înainte, cu o șuviță din părul lui gras care-i venea în ochi și pe care o tot dădea, nervos, într-o parte, iar declicul aparatului scotea un sunet bizar și agresiv în doi timpi, mai întâi o vibrație surdă, apoi un zgomot sec ca de satâr, hhharști! hhharști! Laurent ridicase capul, auzind zgomotul, dar se cufundase din nou în lectura revistelor, tolănit pe canapea. Pervenche îi vedea doar picioarele lungi, terminate în bascheți, și norul de fum al țigării. Se gândea că nu mai durează mult, dar Stern i-a spus:
– Nu merge, nu merge deloc. I-a coborât maioul cu mâna stângă, fără să lase jos aparatul foto, s-a dat puțin înapoi, apoi și-a lins arătătorul și, cu capătul degetului, i-a umezit vârfurile sânilor pentru a face să i se ridice sfârcurile.
A mai tras câteva cadre, și a spus: Cu tine îmi vine să fac mai bine nuduri, cu fizicul tău nu ești bună de modă. A terminat cu fotografiile și a derulat încet filmul, iar Pervenche a mers să se îmbrace în baia cea mică. Și-a șters sfârcurile cu hârtie igienică. Când a ieșit, Stern își reluase
aerul serios. Nici n-o mai privea pe Pervenche, doar surâdea puțin când i-a strâns mâna.
– Voi developa, să văd ce iese. Te sun eu.
Pervenche a spus că n-are telefon, iar Stern i-a dat cartea lui de vizită:
– Atunci, caută-mă tu săptămâna viitoare.
Laurent era deja afară, se întindea, căscând de plictiseală. Nici măcar nu l-a privit pe Stern.
– Deci? A mers?
Pervenche a ridicat din umeri.
– E un ticălos bătrân, mi-a pozat sânii.
Laurent părea indiferent.
– Până una, alta, nu ți-a plătit un chior.
Și, deși a priceput perfect ridicolul situației, Pervenche s-a simțit dintr-odată năpădită de singurătate. Era o moleșeală bizară, un dezgust cam molcom, dar irezistibil. Laurent rămânea culcat până foarte târziu, întins pe burtă de-a latul saltelei. Era o vreme caldă și cenușie. De afară, la Pervenche ajungeau zgomotele automobilelor care se strecurau pe bulevard, fără contenire, mereu aceleași zgomote ca și când se tot întorcea o singură mașină. Unde mergeau toți oamenii aceia? Printr-o crăpătură a obloanelor, Pervenche vedea reflexiile caroseriilor pe tavan, era micul ei cinema. Pete roșii, albastre, cenușii, care alergau de-a-ndoaselea. Încerca să și-i închipuie pe oamenii din acele mașini, foarte mici și puțin transparenți, cu mâini și picioare fine și chipuri de păpușă, asemenea unor fetuși. Nu-i spusese nimic lui Laurent și nimănui, n-o privea decât pe ea. S-a dus totuși la farmacie să cumpere testul. Nu pricepea prea bine cum se petrecuse. Își amintea vag de o noapte, în iunie, pe vremea examenelor. Locuia încă cu Hélène și cu Jean-Luc. Se îmbătase cu Laurent, fumase câteva joint-uri în mașina lui și merseseră până la garaj.
Asta e tot. Nu-și mai amintea foarte bine când își dăduse seama că nu-i mai venea ciclul. Uita de toate astea foarte ușor. De toate lucrurile mărunte ale vieții. Uneori, uita să mănânce sau să meargă la toaletă. Iar acele lucruri mărunte îi reveneau în minte în clipa în care se aștepta mai puțin, brutal, dureros. Într-o dimineață, se trezise cu palpitații, cu greața pe buze și cu acea certitudine acolo, în centrul burții, puțin deasupra buricului.
Și totuși, s-a hotărât să meargă la doctor. A ales un ginecolog cât mai departe posibil, la trei sferturi de oră de mers cu autobuzul, la periferie. O femeie înaltă și brunetă, care semăna cu Clémence, numai că mai bătrână, cu aer răutăcios, de judecător. Ginecoloaga a examinat-o, apoi și-a scos mănușile și s-a întors dinapoia biroului, așezându-se pe scaun.
– Sunteți majoră?
A spus-o mai mult ca pe o afirmație decât ca pe o întrebare. Pervenche a clătinat din cap.
– Ați luat o decizie?
Ginecoloaga a mâzgălit adresa unei clinici, cu un număr de telefon. Pe o altă foaie i-a prescris niște medicamente.
– Astea sunt pentru cealaltă problemă a dumneavoastră.
Cum Pervenche o privea fără să înțeleagă, i-a spus sec:
– Candida albicans. Ați face bine să scăpați de ea de îndată.
Vara s-a înstăpânit peste oraș. Arșița aceea cotropitoare topea asfaltul și prăpădea arbuștii în ghivece. Cam la vremea aceea, Pervenche a părăsit definitiv casa mamei ei. N-a avut loc nicio ceartă, nimic. Doar o mare lehamite. Clémence era la Bordeaux, terminase Școala de Magistratură, își aștepta numirea în funcție. Hélène lucra acasă, picta abajururi pentru o prăvălie din centrul istoric. Restaura tablouri. Jean-Luc Salvatore voia să deschidă un atelier de olărit, undeva prin împrejurimi. Oricum, hotărâseră să se mute, să locuiască în casa bătrânească a bunicii Lauro, din Ganagobie. Pentru Pervenche, nici vorbă să-i urmeze. Acolo unde locuiau, puțea prea tare a terebentină, mirosea mai degrabă a garaj decât a atelier de artist. Când Pervenche se întorcea târziu, cu ochii roșii de la joint-uri, Hélène nu mai spunea nimic. Tocmai tăcerea devenise insuportabilă.
Pervenche s-a mutat cu Laurent într-un apartament din centru. Era mare și bătrânicios, într-o dezordine haotică. Niște tovarăși de-ai lui Laurent îi împrumutaseră o cameră. Niște derbedei neisprăviți. Era un tip înalt, ras în cap, cu un nume rusesc și prenumele Sașa. Bizar, îmbrăcat în
negru chiar și vara, foarte palid. O privea pe Pervenche puțin pieziș, puțin de sus, ca un boxer. Părea periculos, dar poate doar voia să lase impresia. Asculta la combină casete cu cântece naziste. Era tovarăș cu Willie, un antilez foarte negru, și totuși rasist. Tot ceea ce Hélène detestase mereu.
Era mereu lume în apartament. Culoarul cel lung era ticsit de lucruri, îndeosebi aparate electrice, TV, video, combine, camere de filmat în ambalaje nou-nouțe, ba chiar cuptoare cu microunde și frigidere de vapor. Pervenche nu punea întrebări. Se strecura printre obstacole, ca într-un joc.
Viața era plină de neprevăzut în apartament. Din când în când, soseau fete, rămâneau peste noapte, apoi plecau. Pe unele nu le mai revedeau. Se așezau în salon în fața televizorului aprins, fumau și beau cot la cot cu derbedeii, râzând. Doar văzându-le, ți-era limpede cum își câștigă
viața. Dar erau mai degrabă drăguțe, iar cu Pervenche n-aveau treabă. Era una care venea dintr-o țară din Est, Serbia, Croația, cam așa ceva. Și o alta, din Tunisia, pe care o chema Zoubida și i se spunea Zubi.
Clădirea era într-o stare foarte proastă. La parter, era o băcănie, ținută de o cucoană din Indochina, care era și bucătăreasă. Cele mai multe apartamente erau, de altfel, închiriate de asiatici, iar la ultimul etaj, camerele servitoarelor erau ocupate de muncitori maghrebieni și de travestiți. În câteva săptămâni, Pervenche făcuse cunoștință cu majoritatea locatarilor. Îi vedea cumva ca pe noua ei familie.
Laurent își făcea de lucru într-o cafenea, dar Pervenche pricepea că fusese și el părtaș la unele dintre loviturile derbedeilor, probabil ca manipulant, ajutându-i să încarce cutiile în camionetă și să le urce la etaj. În rest, își petrecea după-amiezile la un anticar armean din centru, se tolănea
într-un fotoliu și-și citea revistele despre muzică și romanele polițiste. Răspundea și la telefon, în lipsa patronului. Evident, nu câștiga mai nimic. Spre sfârșitul lunii august, Laurent i-a spus lui Pervenche:
– Știi, ți-am stabilit o întâlnire cu un fotograf.
Datora o grămadă dealerilor, mai ales unui prieten al lui Sașa, pe nume Dax. Pervenche s-a întors în studio știind foarte bine ce anume aștepta Stern de la ea.
Traducere din limba franceză și note de Mădălin Roșioru. Volum în curs de apariție la Editura ART, seria de autor J.M.G. Le Clézio