Infracțiunea de înșelăciune în noul Cod Penal sancționează faptele care aduc atingere patrimoniului unei persoane, fizice sau juridice și sunt comise cu viclenie, presupunând numeroase particularități de ordin criminologic, ceea ce le face uneori dificil de încadrat în practică.
Faptele descrise în articolul 244 din Codul Penal fac parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului ce sancționează conduite ilicite care viciază raporturile juridice patrimoniale – având drept consecință scăderea încrederii necesare pentru desfășurarea normală a raporturilor comerciale.
Revenind asupra incriminării descrise în art. 244 din Codul Penal, aceasta constă în:
„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.”
Din textul citat rezultă că intră sub incidența normei penale analizate acțiunile prin care se urmărește crearea unei imagini deformate asupra realității, infracțiunea putând fi săvârșită însă și prin inacțiune – de exemplu omisiunea intenționată a făptuitorului de a clarifica o faptă mincinoasă pe care victima a perceput-o ca fiind adevărată.
Inducerea în eroare a victimei, ca efect psihologic, se materializează prin crearea unei reprezentări distorsionate, eronate sau false asupra realității – în consecință, victima are o falsă certitudine și poate lua o decizie păgubitoare.
De exemplu, la încheierea unui contract, ca să existe ipoteza înșelăciunii, nici nu e nevoie ca inducerea în eroare să fi fost determinantă pentru încheierea sau executarea contractului (spre deosebire de incidența erorii ca viciu de consimțământ din sfera dreptului civil).
Pentru a întregi infracțiunea, acțiunea de amăgire, de inducere în eroare cu privire la posibilitățile, condițiile și modalitatea de executare a obligațiilor contractuale, trebuie să fie săvârșită cu vinovăție și în mod intenționat în scopul obținerii unui folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul.
Un exemplu întâlnit în practica recentă a Mareș&Mareș vizează tocmai situația în care unul dintre partenerii de afaceri recurenți ai persoanei vătămate convine încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu livrarea bunurilor la o dată ulterioară. La data încheierii acestui contract, făptuitorul oferă persoanei vătămate un certificat care atestă locul de depozitare al bunurilor vândute – acesta fiind mijlocul fraudulos folosit de făptuitor care atrage calificarea faptei drept înșelăciune – deci producând victimei o falsă certitudine a realității și determinând-o să ia o decizie păgubitoare (încheierea contractului și plata prețului).
Ulterior, se depășește termenul contractual prevăzut pentru livrarea bunurilor, făptuitorul menținând în eroare victima, prin acțiuni succesive, cu privire la existența și locul de depozitare al bunurilor, invocând faptul că nu le poate transporta și obținând astfel un nou termen de livrare. În această speță, întrucât nu a avut loc livrarea nici la noul termen stabilit prin act adițional, persoana vătămată decide să efectueze personal transportul, notificând făptuitorul că urmează să ridice bunurile de la locul menționat în certificatul primit la încheierea contractului.
Deplasându-se pentru ridicarea bunurilor, persoana vătămată a constatat că bunurile cumpărate nu există și, întrucât a primit asigurări că acestea vor fi fabricate în perioada imediat următoare, a convenit încheierea unui nou act adițional prin care s-a stabilit termenul de livrare la o dată ulterioară, concomitent cu primirea unei garanții, respectiv un bilet la ordin.
Însă bunurile nu au fost livrate nici la acest ultim termen convenit, ba mai mult – aflând că bunurile erau obiectul gajului unui terț, iar biletul la ordin a fost refuzat la plată, persoana vătămată a constatat că a fost indusă în eroare în mod repetat.
În acest caz, persoana vătămată va avea posibilitatea să formuleze plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, fiind îndeplinite condițiile infracțiunii prevăzute de Codul Penal. Acest aspect nu exclude, desigur, și tragerea la răspundere civilă a făptuitorului, fie pe cale separată, fie în cadrul dosarului penal.
Concluzionând, neîndeplinirea unei obligații civile la termenul stabilit în contract nu constituie infracțiune dacă la momentul încheierii contractului făptuitorul nu a urmărit obținerea unui folos injust și dacă nu au fost folosite mijloace frauduloase pentru încheierea contractului – întrucât omisiunea executării unei obligații civile nu constituie în mod automat infracțiune.
Din sfera dreptului civil se va trece însă în cea a dreptului penal atunci când, la încheierea convenției sau pe parcursul executării ei, partea care nu și-a respectat obligațiile s-a folosit de mijloace amăgitoare pentru a convinge cealaltă parte contractantă că își va executa obligațiile la termen sau, după caz, în condițiile contractuale convenite.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.