Aram are 15 ani și pornește cu mama lui într-un pelerinaj la mânăstirea de lângă lacul Van. În timpul călătoriei lor, turcii dezlănțuie masacrul împotriva armenilor. Aram și mama lui sunt siliți să ia drumul pribegiei, încercând să se ferească din calea morții. După o călătorie semănată cu primejdii, suferință și moarte, de-a lungul căreia străbat Armenia, Grecia și Franța și pe care Aram o însemnează într-un carnet, mamă și fiu se stabilesc la Marsilia, unde încep o nouă viață.
Maria Àngels Anglada pornește de la unul dintre cele mai rușinoase și mai pline de cruzime episoade din istoria secolului al XX-lea și țese o poveste tulburătoare despre dragoste, speranță, curaj și amintire. Însemnările lui Aram zugrăvește, prin ochii unui adolescent, genocidul armean de la 1915, suferința și deznădejdea unui popor osândit la pieire în urmă cu un veac.
Maria Àngels Anglada (Vic 1930 – Figueres 1999), licențiată în Filologie Clasică, autoare de poezie, eseuri și proză, este unul dintre cel mai prestigioși autori catalani, tirajele impresionante ale operelor sale în catalană și în numeroase alte limbi marcând recunoașterea valorii scrierilor sale. Lucrările sale prezintă o serie de constante: solidaritatea și afecțiunea față de cei năpăstuiți; denunțarea nedreptăților; interes pentru păstrarea memoriei istorice.
Editura Meteor Press a publicat traducerea cărții sale Vioara de la Auschwitz.
I
AGAMA STELLIO
Nepotul meu Adrià are o adevărată pasiune pentru animale. Cunoaște tot soiul de nume și de obiceiuri ale acestora, le cercetează cu mare atenție, se pricepe de minune să le prindă de vii; apoi le eliberează, tefere și nevătămate, mai puțin bietele caracatițe cu care ne-a hrănit vara aceasta. De aceea nu m-am mirat când, în timpul călătoriei pe insula grecească Rodos, a reușit să prindă preț de câteva clipe una dintre straniile șopârle de pe insulă, de aproape două palme lungime, care se ridică vioaie pe piciorușele din spate, mult mai lungi decât cele ale șopârlelor obișnuite. Au o culoare frumoasă, între brun și auriu, și sunt numite „dragon de Rodos” deoarece sunt ușor diferite de șopârlele din Ciclade. Din câte am aflat, numele lor științific este Agama Stellio.
Întrucât am hotărât să scriu istorisirea aceasta în Rodos, de unde se zăresc insula Symi și, mai aproape, țărmurile turcești, am început-o cu numele robustului și speriosului „dragon” de pe insula soarelui. Poate și deoarece povestirile sunt, uneori, mai greu de înhățat decât sprintenul dragon din Rodos. Asemenea lui, adesea se lasă văzute, însă abia ce le întrezărești, pier. Acum îmi dau seama că, mulți ani înainte de a cunoaște Rodos și Symi, începusem să întrezăresc povestea lui Aram, Iorgos și Marik, fără nume, nelămurit. Să fi fost când am citit versurile lui Hrant Nazarianț? Sau când Konstantinos Kondos junior mi-a arătat, la Roses, însemnările bunicului său, pescarul grec de mărgean din Cadaqués?
Mai mult decât un carnet de însemnări, era o cărțulie pe care bunicul său o primise de la societatea de întrajutorare a Bisericii grecești din Marsilia: aceste societăți erau absolut necesare în acele vremuri, când nu apăruse încă asigurarea socială. Însă în afară de acest carnet mi-a mai trecut pe sub ochi și un caiet gros, scris de mână, cu niște litere de neînțeles, un scris din care nu pricepeam o iotă. Am făcut o fotocopie și am păstrat-o bine, cu intenția de a căuta un cunoscător care să-mi tălmăcească înțelesul.
Până de curând, caietul s-a odihnit ani de zile în unul dintre sertarele pline cu diverse materiale. La întoarcerea din Rodos, prevăzuserăm să petrecem o zi și o noapte la Atena. M-am sculat foarte de dimineață, ca întotdeauna când sunt în Grecia și, de îndată ce s-au deschis librăriile – unele chiar de la ora opt – am achiziționat de la librăria Kaufmann vreo două volume de poezie armeană traduse în franceză. Am avut noroc: minunata caligrafie din original era foarte asemănătoare cu aceea din caietul meu tăinuit. Astfel, chiar dacă nu era totul, aflasem care era patria celor care-l scriseseră, iar jurnalul lor, fiindcă asta trebuia să fie, avea să mă ajute să scriu o carte despre armeni, așa cum tocmai hotărâsem în Rodos.
A mai urmat o surpriză: prietenul meu Daco, naturalist din Ampurdan, specialist în șopârle, a publicat un articol în care consemna cu lux de detalii faptul că observase prezența, până acum cu desăvârșire necunoscută, a unui Agama Stellio pe un perete din zidărie seacă, în Cadaqués. Nu-și explica această descoperire, se mărginise să o noteze. Cum de se afla dragonul de Rodos la capătul celălalt al Mediteranei? Una dintre tainele naturii, pe care nici știința nu le poate dezlega.
Norocul mi-a slujit în continuare perseverența. Am cunoscut-o, printr-un prieten, Ramon, pe Maria Ohanesian, care mi-a tălmăcit notițele din caietul lui Aram. Maria este o armeancă din Argentina stabilită în Catalonia, care cinstește amintirea bunicilor săi și vechea sa limbă. Fără ajutorul ei, nu vi i-aș fi putut înfățișa pe Aram, Marik și Iorgos. Însemnările lui Aram nu prea sunt datate, poate deoarece coșmarurile par să se afle în afara timpului, iar exilul lui era un coșmar, însă cumplit și real. Totuși, mai târziu apar niște date. În orice caz, faptele pe care le relatează s-au petrecut între anii 1914 și 1925. De asemenea, trebuie să vă spun că personajul tatălui lui Aram, Vahé al meu, mi-a fost inspirat de figura marelui poet Daniel Varujan (1884 – 1915).
II
ARAM ȘI IORGOS
Ne este cam greu, în zilele noastre, să ne închipuim cum arătau Aram și Iorgos când se scufundau în albastrul adânc al golfului Sidra, pe țărmurile Tunisiei. Nu ne slujesc minunatele descrieri ale scafandrilor din zilele noastre care, cu aripile lor – labele de scufundare – par a fi păsări-pește. În anii 192… lucrurile stăteau cu totul altfel.
„Pluteam lipsit de greutate – notează Antoni Ribera, poet și scufundător – pe deasupra unui peisaj de vis, alcătuit din stânci abrupte, acoperite de alge, steiuri misterioase pe jumătate ascunse de gorgone, și străbăteam nori de pești”.
În schimb, cei doi prieteni și tovarăși de muncă – grecul și armeanul – au înfățișarea unor mici monștri marini: și-au pus casca grea din bronz și se zăresc în ea deoarece este prevăzută cu un soi de ferestruică din sticlă. Asemeni unui cordon ombilical foarte lung, un tub de cauciuc îi leagă la pompă, instalată în această expediție pe vasul Dimitrios. În loc să zboare, se mișcă greoi, târându-se parcă peste stânci cu mare dificultate. Însă respectă regula de aur a lui Kostas:
— Să nu vă scufundați niciodată singuri!
În jurul lor domnește liniștea, pești colorați săgetează în voia lor, cu adevărat lipsiți de greutate, iar deasupra lucește ca oglinda suprafața mării. Însă scufundătorii n-au timp să admire mișcările unduitoare ale doradelor de argint, iar azi, nici măcar sângeriul mărgeanului. Trebuie să fie cu băgare de seamă la alte lucruri; pe vas, călăuza este și el numai ochi și urechi, atent la mișcările frânghiei: prin două smucituri cer aer, patru înseamnă, în schimb: ridică-ne! Nu va fi nevoie să ceară unelte, deoarece în sacul din fața salopetei de cauciuc fiecare are câte un ciocan.
Acum, se află la douăzeci de metri; n-o să coboare mai mult. Știu că e ultima scufundare în această zonă. Dacă nu descoperă epava vasului pe care-l caută de câteva zile, de mâine o să încerce în altă parte: așa a hotărât patronul. De aceea, se poate spune după ce au străbătut oglinda fremătătoare a apei, n-au ochi nici măcar pentru stâncile care par spuzite de floricele galbene – antozoarele –, pe când algele întunecate se unduiesc neîncetat, asemenea unor plete răscolite de-o misterioasă tramundană. Au la dispoziție o jumătate de ceas și nu vor să-și sleiască puterile. Sunt tineri, dar au fost deja martori la câteva accidente.
Se mișcă încet, înaintând pe fundul pietros „ca niște animale rampante”: scafandrul duce un lest de plumb de șaptezeci de kilograme! Aram își urmează tovarășul, mai priceput decât el, și curând își dă seama că a descoperit ceva important: tălmăcește fără greutate semnul pe care i l-a făcut cu degetele, după ce a vârât ceva în sac:
— Vino spre mine, urcăm la suprafață, asta înseamnă mișcările lui dibace.
Însă ce caută Aram și Iorgos pentru patronul lor? Pentru a afla, trebuie să ne întoarcem în timp câțiva ani, mai precis în anul 1907. Anul în care un pescar grec de bureți de mare – ca Iorgos – a descoperit, spunea el, o epavă înțesată de… tunuri. Însă ceea ce zărea el pe jumătate împăienjenit din pricina curenților nu erau tunuri: erau niște splendide coloane grecești din marmură pentelică, zvelte, minunate, cum s-a dovedit după multe osteneli și o campanie serioasă de explorare. Și, pe lângă acestea, sculpturi, vase, trepiede… Războiul dintre 1914 și 1918 întrerupsese cercetările și nu se mai cunoștea cu exactitate locul în care se afla epava. Poate că Iorgos l-a regăsit!
Aram înaintează alături de el și cască ochii: vede cum prietenul lui vâră în sac o statuetă, ale cărei contururi nu se disting foarte bine. Ar vrea să ia și el ceva, dar nu mai au timp: smulge din lemn o bucată de marmură și amândoi fac semn în același timp că vor să urce. Deja se apropie încet de suprafață, azi ușor tulburată, o plasă mișcătoare de lumină, se cațără greoi, osteniți, pe puntea vasului Dimitrios și, curând, odată despuiați de casca grea, de plastron și de salopeta de cauciuc, scufundătorul grec scoate dinaintea tovarășilor săi comoara marină: arheologul expediției mai că țopăie de bucurie, văzând cu ochi pricepuți care străbat depunerile atâtor veacuri profilul chipului sculptat, pletele adunate la ceafă. Iorgos a găsit, fără urmă de îndoială, vasul grec scufundat, încărcat cu comori din Attica: are dinainte profilul zeiței dragostei, chipul Afroditei.
— Iar ce-ai adus tu, Aram, încuviințează zâmbitor, este o volută dintr-un capitel.
Cei doi prieteni zâmbesc, obosiți și mulțumiți. O să aibă, așadar, de lucru pentru mai multe zile, își spune Aram în sinea lui. Iorgos, în schimb, sporovăie și face gesturi largi, parcă închipuind cu mâinile descoperirile care-i așteaptă sub ape. Acum, dezbrăcați de costumele de scafandru, cei doi băieți nu mai seamănă: armeanul este mai scund decât tovarășul său și are ochii de un negru intens, străbătuți de o undă de tristețe. Iorgos e unul dintre acei greci blonzi care se mai întâlnesc, când și când, în insule, iar ochii lui râd, albaștri și verzi precum apele care împresoară insula Symi.
Îi învăluie o aromă delicioasă de languste: le-au pescuit tovarășii lor într-o grotă marină. Bucătarul tocmai le-a copt pe jăratic în sobița de pe micul velier și sunt îndeajuns pentru toată lumea: gustarea este stropită cu vin din cel bun, iar marea potolită ajută la sărbătorirea descoperirii.
III
ÎNSEMNĂRILE LUI ARAM. ATENA
PĂSTORII DIN VAN
— Surate roze, ascultați: turmele noastre nu mai sunt,
Le-a secerat coasa urgiei.
Erau însetate și se-adăpau
din izvoare și râuri de sânge.
Au pierit, însetate, pe malurile pâraielor.
Hrant Nazarianț
Uneori, mă trezesc peste noapte și strig. Sau am un coșmar și strig, chiar dacă sunt adormit. Am cincisprezece ani, dar nu mă pot stăpâni: îl strig pe tata, îi strig numele: Vahé, Vahé! Le strig pe bunica și pe cele două surioare ale mele: Sofia, Iané!
Mama, Marik, mă aude și vine la mine. Mă învelește ca în copilărie și-mi trece mâna peste fruntea umedă de sudoare, iar mie mi se pare răcoroasă ca trandafirii ei din Trabizonda:
— Taci, Aram, fiule! E târziu, dormi, nu-i deștepta pe ceilalți.
Îmi amintesc, auzind-o, cântecul de leagăn pe care mi-l fredona când eram mic; nu l-am învățat atunci, bineînțeles, ci mai apoi, când le legăna pe surioarele mele. E același cântec, mi-a spus, pe care i-l cânta bunica:
Dormi, copile, închide ochișorii,
somnul să coboare peste ochii tăi frumoși…
Dormi, adu somnul și la mine,
Maică a Domnului, adu somnul la copilaș.
Nani, nani, copilaș, nani, nani,
Copilașului i-e nespus de somn.
Însă acum n-aș vrea să mi-l cânte. Sunt mare și, mai mult, i-ar putea trezi pe ceilalți. Nu dormim singuri, suntem o mulțime de femei, copii, câțiva bătrâni – mulți au pierit pe drum – și bărbați care încă n-au emigrat. Noi am nimerit într-un adăpost în clădirea operei din Atena; alții sunt în hotelurile de pe coastă, pe insule, în piețe acoperite, în mănăstiri… Nu știu câți am rămas, cred că nimeni nu știe prea bine.
Întotdeauna îmi amintesc de tata mai des decât de ceilalți din familie, deși îi iubesc pe toți. Mă gândesc la tata, care e mort, care trebuie să fi murit, sunt sigur, cu armele în mâini, luptând împotriva ucigașilor noștri turci. În ciuda lucrurilor pe care le-am auzit, nu mă pot gândi că a murit altfel, curajos cum era, deși părea firav și subțire, cu ochelarii lui. Nu vreau să mă gândesc la fetițe sau la bunica: despre ele știm cum au fost ucise, dar nu vreau să mă gândesc și nici să scriu despre asta.
Tatăl meu e un poet. Nu spun „era”, fiindcă poeții nu mor niciodată. A publicat deja două cărți, dar mă tem că exemplarele s-au rătăcit sau au fost date pe foc, mai puțin cele pe care le-a luat mama când am purces împreună spre Van. Nu s-a despărțit niciodată de ele, în toate călătoriile și drumurile pe care a trebuit să le facem. Le-a luat din plăcerea de a le avea mereu la ea, nu fiindcă ar fi avut vreo presimțire rea, așa mi-a zis.
Îmi amintesc foarte bine pregătirile pentru călătoria noastră și soarele care strălucea vesel în dimineața în care am plecat de acasă: ultima dimineață fericită, ultima zi în care mi-am mai văzut surioarele, pe bunica și pe tata, Vahé. Ultima îmbrățișare a părinților mei, ultimele sărutări din partea fetițelor și a bunicii:
— Marik, stai liniștită, spunea bunica. Nu-ți face griji pentru fetițe sau pentru Vahé.
— Nici pentru trandafirii tăi, a adăugat tata. La întoarcere, o să-i găsești bine îngrijiți.
Locuiam într-o casă cu o grădiniță plină de tufe de trandafiri. Mama spunea că sunt trandafiri din Anatolia, cei mai înmiresmați din întreaga lume. Acum, lăsam totul în urmă din pricina unei făgăduieli a mamei. În urmă cu un an, zăcusem grav bolnav de pneumonie, fusesem cu un picior în groapă. Mama, care e foarte credincioasă, făgăduise că, dacă mă vindec, aveam să facem amândoi un pelerinaj la mănăstirea de la Narek, în apropiere de lacul Van, și la biserica Sfânta Cruce, pe insula Akdamar. Un drum lung și întortocheat înspre munți: de aceea ne alăturam unui grup care anul acela se îndrepta tot într-acolo. Se sărbătorea un centenar, nu-mi amintesc care, al Sfântului Grigore Luminătorul.
Urma să lipsesc de la școală multe săptămâni, dar eram încă mic, și tata, care era profesor de greacă și de franceză, se învoise:
— Când vă întoarceți, o să fac pregătire cu tine și-o să te aduc la zi.
Mă pusese să iau cu mine vreo două cărți, ca să studiez în ceasurile libere. Mama avea rude în vilaietul Van, niște veri care aveau să ne găzduiască; dacă n-ar fi fost ei, nu cred că tata ne-ar fi lăsat să călătorim atât de departe. Cea care s-a întristat cel mai mult a fost bunica, de parc-ar fi încercat-o o presimțire. I-a fost foarte greu să se desprindă de mine:
— Mergeți cu bine, Aram! Dumnezeu să te binecuvânteze!
De-atunci, nu i-am mai auzit niciodată vocea. Uneori, însă, i-o visez. Încă e prea dureros pentru mine să aștern pe hârtie amintiri despre familia noastră. Poate ceva mai încolo am s-o fac. Acum vreau să însemnez un fapt foarte important: mi-am găsit un prieten. N-aveam niciunul aici: aproape toți băieții sunt mai mici decât mine.
Mi-era așa de dor de mare, încât am hotărât să mă duc până în port; pe jos, fiindcă n-aveam bani să ajung altfel. Am mers mult și am tot întrebat pe unde s-o iau, până ce am ajuns la mare, în portul Pireu. Nu mai văzusem niciodată atâta forfotă; în Trabizonda era foarte diferit, ca să nu mai spun de lacul Van. Mie-mi place foarte mult să înot, iar tata mă obișnuise de mic, de la șase ani, să înot nu doar în mare, ci în râul Deghirmen, unde e mai anevoios. Uneori, merseserăm până la trecătoarea Zingana, în munți, iar tata îmi zicea:
― Înoți ca un somon.
Nu fiindcă aș fi înotat împotriva curentului, cum mi-a spus că fac somonii; ci fiindcă-mi plăcea să mă scufund în apele învolburate. La nouă ani înotam deja în lacuri de acumulare, chiar și pe sub apă, până ce mă usturau ochii. Ei bine, acum am găsit un prieten, un băiat asemenea mie. Îl cheamă Iorgos și e grec, fiu al insulei Symi. Știe să se scufunde și e pescar de bureți. Am intrat în vorbă cu el și ne-am împrietenit imediat. M-a invitat să bem o oranjadă și mi-a povestit o sumedenie de lucruri despre viața lui, despre insulă, despre unchiul lui, Kostas. Mi-a oferit și jumătate din prânzul lui, care mi s-a părut foarte gustos, mai ales pâinea și carnea la frigare. Ascultându-l și vorbind cu el, nici nu-mi dădeam seama cum trece timpul:
— Doamne, cât e de târziu! Trebuie să plec, mama s-ar putea îngrijora.
M-a însoțit o bucată de drum și ne-am înțeles să ne mai întâlnim, chiar mâine. Nu mi-e greu defel să merg pe jos până-n port.
Azi ne-au împărțit haine, au venit la țanc. Mama nu știa cum să mi le mai cârpească, mai ales la coate și genunchi. Spune că sunt de la o asociație americană care se numește NER, aceeași care sprijină orfelinatele în care se află mii de copii armeni. Eu am primit o flanelă nou-nouță și niște pantaloni care-mi sunt cam largi, dar Marik o să-i ajusteze pe măsura mea. Am mai primit pantofi și niște ciorapi. Marik a fost și ea silită să-și modifice rochia pe care o primise, fiindcă acum e foarte slabă.
Am îmbrăcat imediat flanela ca să mă întorc în port. Pantofii nu, mama zice că trebuie să mă țină mult. M-am întâlnit cu prietenul meu Iorgos la locul stabilit și m-a dus să-i cunosc unchiul și pe ceilalți marinari; toți sunt din Symi, cu excepția unuia, care e de-ai locului. Am luat prânzul cu ei pe vapor, un prânz foarte gustos: de când nu mai mâncasem o carne de miel atât de bună! Mi-au pus și o porție zdravănă de caracatiță, fiartă înăbușit, cu orez:
— Mănâncă, băiete, că până acum trebuie să fi făcut foamea! îmi zicea unchiul lui Iorgos.
— Da, dar nu mai pot, mulțumesc.
— Ești deja mare, bea din vinul nostru, e vin de Rodos, adăuga el.
După ce am isprăvit prânzul, mi-au arătat tot vaporul, care nu e nici nou, nici foarte mare, în schimb e foarte bine alcătuit și clădit. „Totul a fost făcut pe șantierul naval din Symi”, mi-a explicat, grozav de mândru, Iorgos.
— Vezi icoana asta? E Sfântul Nicolae, oblăduitorul tuturor marinarilor. Ne scapă ori de câte ori trecem prin primejdie, el sau Sfântul Mihail Panormitul, proteguitorul insulei.
Între prânz și sporovăiala cu marinarii din Symi, timpul zbura. Ce schimbare față de după-amiezile lungi, nesfârșite, petrecute în refugiu, când era vreme urâtă, și mai ales față de lungile ierni din Erevan!
Nu mai petrecusem atât de bine de când părăsiserăm Vanul, cu atâta timp în urmă. Nici ei nu-i pot suferi pe turci. Mi-au povestit multe lucruri, mi-au vorbit despre proiectele lor. Dar cel mai bine este că aceste proiecte… mă au în vedere și pe mine. Au renunțat la negustoria de bureți, nu mergea foarte bine, iar acum se ocupă de coral, din cel roșu. Mai încolo, Iorgos o să mă învețe să mă scufund și o să-mi dea de lucru la bord. Mi-au făgăduit și sunt sigur că o să se țină de cuvânt.
Prietenul meu le-a vorbit despre iscusința cu care înot și despre cât de mult îmi place marea. Le-a spus că pot înota deja pe sub apă, în apnee, și cred că a cam înflorit puțin lucrurile. Dar e adevărat că marea mă atrage, chiar și acum, când știu cum au murit bunica și fetițele: însă vina nu este a mării, ci a oamenilor, a blestemaților de turci. Marea e nevinovată. Așa că o să lucrez cu pescarii greci de mărgean, o să fac tot ce trebuie. Mi-au spus că o să se ducă să vândă mărgeanul tocmai la Marsilia, orașul unde-o să locuim noi!
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Meteor Press.Traducere de Oana Dana Balaș